auzi cum ne cad petalele, frunzele?
suntem flori în îmbrăţişarea unui
viitor care nu mai pleacă de la noi.
taci, ştii că va pleca.
ştiu, dar probabil
că ne va urmări de jos din stradă,
atent la orice mişcare a secundelor,
a siluetelor noastre în spatele lor.
mă înăbuş lângă tine, parcă aş trăi într-o respiraţie
mereu atentă, niciodată prezentă.
pleacă atunci!
rătăceşte,
roteşte-te
pe marginea
gândurilor unui alt bărbat.
o balerină în
amurg de toamnă,
cu fustă crâmpoţită
şi picioare obosite.
vântul se
crapă şi-ţi intră prin ochii veştezi
în trupul
curbându-se în înclinarea,
reverenţa de
final înspre un public care
priveşte la o
altă scenă.
voi mai rămâne
o vreme, până ce vei adormi.
când te vei
trezi, vei auzi ceaţa cum se prelinge pe
un cântec
îngheţat, căzut din trupul meu
îndoit într-o
ultimă plecăciune spre tine.
el adormi
mirosindu-i încheietura mâinii triste;
un parfum de
film mut cu Greta Garbo îşi mai spuse
apoi capul i
se umplu cu maree, delfini şi sicomori.
şi visă că
ţine un felinar aprins, tăcut în dreptul inimii.
