Naşterea Prinţesei Sorina era un secret de
stat. Şi ca orice secret de stat era foarte bine păzit. De fapt nu se ştia nici
măcar dacă va fi o prinţesă, şi nu un prinţ, dar ca să ne împrietenim, eu vă
spun de pe acum. Şi dacă vă întrebaţi de ce povestea aceasta nu începe cu a
fost odată ca niciodată, este pentru că povestea aceasta nu a fost, ea este
acum, se întâmplă încă. Să revenim…
Se ştia că evenimentul va avea loc la
sfârşitul lunii iunie, dar data exactă nu se cunoştea. Nu se ştia nici măcar
cine este doctorul reginei. Unele voci remarcaseră totuşi că drumurile
Camionului Frigorific Regal de Îngheţată la Castel erau mult mai dese, şi
coincideau nefiresc cu absenţele doctorului Haus , cel mai bun doctor din Regatul
Undarei, de la cabinet. Ba chiar nişte voci mai răutăcioase povesteau cu
amuzament că în ziua în care semaforul a rămas blocat pe roşu, iar Camionul
Frigorific nu a putut să treacă mai departe, l-ar fi scos pe bietul doctor Haus
aproape îngheţat, pentru că îl ascundeau în spate să nu îl vadă nimeni…
Şi
totuşi, în clipa când prinţesa Sorina se năştea, era de faţă şi un oaspete
nepoftit, Vrabia Paparazzi, care din surse numai de ea ştiute aflase totul, şi
cocoţată la un geam care avea (oare din întâmplare?) draperia un pic trasă
privea cu sufletul la cioc ceea ce se întâmpla în cameră. În clipa când Regina
Mamă luă în braţe fetiţa , orbită de frumuseţea printesei, vru să se
îndepărteze si alunecă de pe pervaz; încercă ea să se redreseze, dar încă
buimacă, dădu de trei ori din aripa dreaptă şi numai o dată din cea stângă,
ceea ce nu o ajută cu nimic. Totul se putea sfârşi rău pentru Vrabia Paparazzi,
dacă nu trecea pe acolo întâmplător Vântul de Bunăseara, care o ridică uşor,
până îşi regăsi echilibrul şi putu să zboare.
-Vai ,
mulţumesc, Vântule de Bunăseara! Nu ştiu ce mă făceam fără tine…
-Pentru
nimic, Vrabie…Dar ce ai păţit? Unde îţi zbura mintea?
-Sunt
emoţionată, chiar acum s-a născut Prinţesa şi dacă ai şti ce frumoasă este...
Mă duc repede la redacţie, să o descriu Desenatorului-Sef, să nu uit vreun
detaliu…Te las, să cumperi mâine ziarul, să vezi cât e de frumoasă ! Am zburat…
-
Bine, du-te...
Vântul
rămas singur, curios să o vadă pe Prinţesă şi nemaiavând răbdare până a doua zi
când apărea ziarul, se urcă şi el la geamul de unde căzuse Vrabia, dar o mână
grijulie trăsese draperia, şi nu văzu nimic. Încercă el să sufle spre geam cu
toată puterea, dar draperia nu se mişcă…în faţa termopanelor nu se putea face
nimic. Resemnat, plecă mâhnit, dar îşi reveni repede, dându-şi seama că era
primul care putea anunţa în regatul Undarei vestea că aveau din clipa aceea o
prinţesă frumoasă.
Dimineaţa,
Regele Sobrin, lua micul dejun, singur, Regina Aela încă se odihnea. Sorbind
cafeaua, luă ziarul şi rămase înmărmurit, văzând pe prima pagină poza Prinţesei
nou-născute. Imediat auzi în geam ,,Cârr!Cârr!”. Primul Slujitor se duse să
deschidă geamul şi îl anunţă:
-Sire,
aveţi un Păsărifon de la Regele Balenis al Ardanului!
-
Bine, lasă-l să intre.
În
acel moment intră în zbor un papagal viu colorat , plin de sine, arogant. Se
aşeză pe masă în faţa Regelui Sobrin, şi începu să vorbească ţâfnos :
-Felicitari
pentru fetiţă, vecine.
Înainte
de a continua cred că trebuie să dau nişte explicaţii. Ştiţi ce este un
Păsărifon? Dacă în acel moment te uitai pe geam vedeai un şir întreg de
papagali aşezaţi cam din 50 în 50 de metri , zburând pe loc şi repetând
cuvintele ce tocmai i-au fost adresate regelui Sobrin. Şi acel sir se pierdea
departe în zare, până la primul papagal, care stătea în faţa Regelui Balenis al
regatului vecin Ardan. Aşa funcţiona. Un savant, Alex Garambel, observase că
păsările comunică foarte uşor una cu alta, că se înţeleg foarte bine când
zboară în stoluri, ciripesc la fel, dacă una schimbă direcţia, toate se mişcă
după ea. Atunci se hotărâse să dreseze papagali, care şi vorbesc, şi gata
Păsărifonul era inventat. Bineînţeles că nu toţi aveau bani pentru aşa ceva,
dar regii aveau. Să revenim…
-
Mulţumesc, vecine, răspunse regele Sobrin.
- Este
sănătoasă ? Că de frumoasă, nu am ce spune, este, am văzut în ziarul vostru.
- Da ,
da, sănătoasă, totul este bine.
-Nu
cred că este la fel de frumoasă ca fetiţa mea, Prinţesa Carmina,(aici papagalul
zâmbi acru), dar oricum mă bucur pentru voi. Transmite-i Aelei felicitările
mele.
- Da,
vecine, o să îi spun.
În
acel moment , Primul Slujitor se apropie de Regele Sobrin şi îi şopti ceva la
ureche. Acesta dădu aprobator din cap şi zise :
-Rege
Balenis, Primul Meu slujitor, ar vrea să îi transmit fratelui său, Nadiel, care
vă este porcar că este sănătos şi îi este dor de el.
Auzind
acestea, Papagalul Păsărifon, se înroşi, se încruntă, şi începu să ţopăie,
strigând :
- Ce?
Porcarului? Dar cine sunt eu? Văcarul?Te sun ca de la Rege la Rege, să te
felicit, că eşti tatăl unei printese care nici măcar nu este aşa frumoasă, şi
tu mă pui să transmit mesaje porcarului?!
Şi o
ţinu aşa aproape un minut. Regele Sobrin, cât era el de sobru, şi cât se simţea
de supărat la auzul acestor vorbe grele, la vederea Papagalului Păsărifon, care
sărea într-un picior, se umfla, se răsucea, ţipa, îşi rostogolea ochii, mimând
tot ce făcea regele Balenis la zeci de kilometri distanţă, nu se mai putu
stăpâni şi începu să râdă. Papagalul se opri brusc şi începu şi el să râdă…
Toţi Papagalii Păsărifoni începură să râdă, până la primul care râse în faţa
unui Rege Balenis stupefiat.
- Da?
Râzi ? Las că nu ai să mai râzi tu multă vreme!
–Nu de
tine râd, ci de papaga…
Dar
era prea târziu, Papagalul Păsărifon îşi luase deja zborul. Regele Balenis
terminase apelul.
Prim-Slujitorul,
Dreian, se apropie de Rege şi îi zise :
-Îmi
cer iertare, Sire..
-Nu e
vina ta, Balenis este un om dificil, şi e vina mea că am râs, dar, şi aici
regele nu putu să ascundă un surâs,,,...papagalul era prea caraghios!
Oftă
şi luând ziarul se îndreptă spre dormitorul Reginei Mamă , care tocmai alăpta
fetiţa. La vederea lor, Regele zâmbi, o sărută pe frunte pe Regină şi îi spuse
arătându-i ziarul:
-De ce
ne era frică nu am scăpat...
Ca să
explicăm, trebuie să ne întoarcem în urmă cu un an , când înainte de căsătorie,
fuseseră să vadă dacă sunt sănătoşi la doctor( la dr.Haus, bineînţeles), aşa
cum fac toţi oamenii când se căsătoresc, dar trecuseră şi pe la Vrăjitoarea
Brigelia din Munţii Hertezatului, munţii veşnic înzăpeziţi, pentru a încerca să
afle dacă unirea lor va avea urmări fericite. Vrăjitoarea îi primise bine, le
făcu o cafea, povestiră, şi zaţul cafelei băute de fiecare îl turnă în palmele
lor şi îi puse să îşi dea mâna.
Apoi
le ghici viitorul prin cărările făcute de cafea şi liniile palmelor. Le spuse
că vor fi fericiţi, regatul Undarei va prospera sub domnia lor, vor trăi până
la adânci bătrâneţe, vor avea copii sănătoşi.. Singura lor problemă va fi că
primul lor nou-născut, va fi o fată aşa de frumoasă, încât va stârni invidia
vecinilor, şi s-ar putea isca un război. Cei doi îi mulţumiră, au vrut să o
răsplătească, dar ea le spuse :
-Nimic
din ce vreţi să îmi daţi nu îmi trebuie, şi ce mi-ar trebui, nu mi-aţi da
niciodată...
Ei
plecaseră nedumeriţi, şi îngrijoraţi puţin de profeţie. Iată de ce încercaseră
să ţină aşa secretă naşterea prinţesei. Dar să revenim..
Regele
continuă :
-Se
pare că planul nostru de a o ţine cât mai ferită de ochii lumii până ne vom
gândi la altceva s-a dus pe apa sâmbetei ...
-Într-un
fel este mai bine, încet-încet şi oamenii se vor obişnui cu ea şi o vor iubi cu
atât mai tare, spuse Regina.
-Stai
că nu ţi-am spus tot.
Şi
Regele îi povesti conversaţia avută prin Păsărifon cu Regele Balenis.
-Nici
nu ştiu dacă să îl mai chemăm la botez..
-Cheamă-l,
spuse Regina, dacă vine bine, dacă nu, mai bine. Oricum , ar fi bine să dai de
ştire la hotare, să dubleze straja, şi eventual să îi spui lui Dreian să
trimită un mesaj fratelui său, dacă observă ceva ce ne-ar pune în pericol la
curtea lui Balenis, să ne anunţe.
-Bine
te-ai gândit. Şi frumoasă şi deşteaptă.
Regele
le sărută pe amândouă pe frunte, şi vru să plece. Se opri şi spuse :
-Te-ai
hotarât ce nume să îi dăm ?
- Da,
spuse Regina, o să o numim Sorina, pentru că este frumoasă ca Soarele şi ca
Luna împreună.
Regele
nu înţelese la început, apoi zise
-Aaa,
Sori de la Soare, plus na de la Lu-na! Îmi place, aşa să fie.
Plecă,
gândindu-se încă o dată cât este de binecuvântat cu o aşa nevastă, ,,nu ştiu ce
m-aş face fără ea", îşi spuse.
Zilele
treceau şi ei se pregăteau de botez. Slujitorii se obişnuiseră cu frumuseţea de
fetiţă, şi nu se mai simţeau stânjeniţi în prezenţa ei, ţinând din ce în ce mai
mult la ea.
De
Balenis, nu prea ştiau mare lucru, decât că acesta citea Cronica Undarei, privind
noi şi noi imagini cu Prinţesa Sorina. Acum nu mai era nicio problemă pentru
Vrabia Paparazzi să le obţină. Se ştia de asemenea că zilnic o chema la el pe
fata lui, Prinţesa Carmina, care avea deja vreo 5 anişori şi o compara
îngândurat cu imaginile Prinţesei Sorina...Era de asemenea îngrijorat că
vânzările ziarului Cronica Undarei la el în regat, erau în continuă creştere.
Cam astea erau mesajele primite de la Nadiel Porcarul.
Sosi
şi ziua botezului. Invitaţi din toate părţile lumii, regii multor ţări
răspunseră invitaţiei Regelui Sobrin. Să fim sinceri, veniră mai ales cei ce
aveau băieţi, pentru că se gândeau şi ei la viitorul acestora. Deşi Regele
Balenis fusese invitat (şi avea şi un băieţel, Prinţul Alexis), încă nu
apăruse. Nici după ce Părintele Adaria termină slujba botezului, nu apăru. Când
naşa Prinţesei Sorina, contesa Onna ,o bună prietenă şi fostă colegă a Reginei
Aela la Academia Sânge Albastru apăru la uşa bisericii cu ea în braţe, tot
poporul strâns acolo izbucni în urale şi strigă ,,Vivat Prinţesa Sorina! Vivat
cea mai frumoasă Prinţesă din lume!" . Câţiva din cei ce îşi aruncară cu
entuziasm căciulile în sus, ridicând privirea văzură foarte miraţi, la mare
înălţime, un lanţ de Păsărifon, care se pare că transmitea tot ce se întâmplă
acolo..Oare ghiciţi cine era la capătul celălalt al Păsărifonului? Aşa e , aţi
ghicit, regele Balenis. În sfârşit, totul continuă cum nu se poate mai bine,
Desenatorul-Sef nu mai prididea să facă portrete invitaţilor cu Prinţesa
Sorina; deşi fiecare când o vedea la început rămânea surprins de frumuseţea ei,
toţi se obişnuiau şi o luau în braţe cu drag. Începu şi ospăţul, muzica şi
dansul. Numai locul Regelui Ardanului rămânea neocupat..
Când
toată sărbătoarea era în toi, Dreian, Primul Slujitor veni şi îi şopti Regelui
Sobrin:
-
Maiestate, se pare că se apropie Caleaşca Automobil a regelui Balenis...
-Nu se
poate!, spuse acesta.
Bucuros,
se ridică de la masă să iasă în întâmpinarea lui Balenis. Când ajunse afară,
Caleaşca Automobil tocmai se oprise. Uşa acesteia se deschise, şi un om fu
aruncat din ea. Caleaşca Automobil demară apoi grăbită. Regele împreună cu
Dreian se apropiară de omul căzut la pământ, care gemea de durere. Dreian îl
recunoscu: era Nadiel! Fratele lui! Îl chemară repede pe doctorul Haus (invitat
şi el la petrecere bineînţeles). Acesta îi acordă primul ajutor, îi făcu o
injecţie şi Nadiel îşi reveni.
Îi
spuse Regelui Sobrin
-Sire,
am fost descoperit! Tocmai când vă scriam un raport şi îl agăţam la piciorul
Porumbelului Poştaş( oare v-am spus că aşa ţineau legătură? Un fel de SMS, cum
ar veni), când a intrat peste mine Primul Străjer al lui Balenis..Cred că mă
urmărea de ceva vreme...M-au bătut, şi mi-au spus că dacă vorbiţi cu Porcarul
lui şi nu cu el, atunci pe Porcar trebuia să îl invitaţi.
Regele
Sobrin îl întrebă cum se simte şi dacă poate să vină la masă.
-Sire,
nu aş îndrăzni...
- Lasă
asta…Eşti destul de bine sau vrei să mergi la spital, să îţi facem injecţii,
analize, eventual să te punem în ghips? Mi se pare mie sau gâtul ţi-e cam
strâmb?
- Nu,
nu, Sire nu am nimic, şi gâtul meu este perfect drept, zise speriat Nadiel,
încercând să îşi ascundă durerea când îşi îndreptă gâtul cu o pocnitură.
Şi
Regele îl puse lângă el la masă, având grijă să îl servească cu mâna lui cu
cele mai bune bucate şi băuturi.
Trecură
anii, Prinţesa Sorina avea deja 6 anişori. Crescuse, bineînţeles, frumoasă, dar
şi deşteaptă, era iubita şi răsfăţata tuturor. Pe unde mergea, chipurile
tuturor se iluminau zâmbitoare. Era un pic cam vorbăreaţă, dar spunea lucruri
foarte înţelepte, surprinzătoare pentru vârsta ei. De cuminte, era cuminte, mai
făcea ea şi pozne ca orice copil, ca atunci când s-a ascuns în cuşca lui Negro,
câinele din faţa Grajdurilor Imperiale, de au căutat-o toţi speriaţi, iar în
Cronica Undarei deja se specula răpirea ei şi posibila implicare a regelui
Balenis…De fapt ea se jucase cu Flufy, un căţeluş alb ca neaua, pe care Negro
îl adoptase. Se jucase până a adormit alături de el în cuşcă. S-a trezit abia
pe seară, când disperaţi, Regele şi Regina adunaseră oşteni cu torţe să plece
să o caute prin Pădurea Haget, care se întindea în imediata apropiere a
Parcului Regal. A ieşit nevinovată, în îmbulzeală nimeni nu a observat-o , aşa
că a ajuns pâna la Regina Aela şi i-a spus dulce :
-Mami,
mi-e foame…
Între timp
, relaţiile cu Regatul Ardan erau destul de reci, dar nu se ajunsese la acte de
agresiune. De fapt, regele Balensis avusese de gând să atace cu toată forţa
Undara, încă îi răsuna în minte râsul regelui Sobrin, dar soţia lui, Regina
Cyrensis (şi ea prietenă şi colegă la Academia Sânge Albastru cu Regina Aela,
), care era o femeie înţeleaptă, reuşise să îl facă să renunţe. În plus, îi era
şi teamă, deoarece Regatul Undarei era puternic, cu oşteni viteji, iar Regele
Sobrin era renumit pentru calităţile sale de conducător de oşti.
Fata
lui, Carmina, crescuse şi ea, era un pic cam plinuţă, dar era frumuşică, vorbea
mult şi ea, cam fără rost, aşa că toţi râdeau de multe ori de ce zicea. De
exemplu, odata, când aşteptau un musafir de vază, mama ei ii spuse lui Balenis
,, Şi ăsta, se crede buricul pământului..”, iar când musafirul ajunse la ei,
Carmina care auzise vorbele mamei ei, îi zise:
-Dumneavoastra
domnule, nu semănaţi cu un buric. Sunteţi gras, dar nu semănaţi deloc cu un
buric, mama aşa crede, dar nu are dreptate.
Bineînţeles
că toţi au tăcut, apoi au râs stânjeniţi.
Altădată
la şcoală, i-a spus învăţătoarei că ea nu trebuie să înveţe să citească, ea are
slujitori care vor citi pentru ea…
Fratele
ei, Alexis, un băiat de nouă ani, în schimb era cuminte, tăcut şi silitor,
fiind primul din clasa lui. Mai nou, se pare că rasfoia toate ziarele din
Undara , după ce le citea tatăl său, uitându-se cu mare atenţie la imaginile
Prinţesei Sorina…
Apoi,
pe când Prinţesa Sorina se juca alături de prietenele ei şi de Flufy în Parcul
Regal, iar Vrabia Paparazzi nu mai prididea cu transmisul de imagini, Regatul
Ardan fu atacat de mohorâtul rege al Siimitului, Ximon, care în câteva ore fu
la porţile castelului lui Balenis. Acesta abia apucă să se urce în Caleaşca
Automobil cu familia şi să fugă. Vrând- nevrând, singura lui cale de scăpare
era spre Undara, aşa că ajunse la castel la Regele Sobrin, cerându-i adăpost.
Când
Regele Sobrin apăru, vru să ingenucheze în faţa lui, dar acesta nu-l lăsă şi îl
ridică imediat.
-Vecine,
prietene, nu se cade să îngenunchezi în faţa mea.
Balenis,
plângând, îl rugă să îl ierte pentru vorbele şi gândurile rele ce le-a avut de
atâţia ani faţă de el, de soţia lui, şi mai ales faţă de Prinţesa Sorina.
-Ce a
fost, a fost, uitat să rămână, să ne gândim ce facem de acum.
Împreună
plecară să hotărască ce puteau face în faţa mohorâtului rege Ximon.
Între
timp, Regina Aela o întâmpină cu drag pe Regina Cyrensis şi pe copiii acesteia.
Carmina se uita un pic cu ciudă la Prinţesa Sorina, care după un moment de
timidate spuse:
- Eu
sunt Sorina. Tu cine eşti?
-Carmina,
şi să ştii că sunt mai frumoasă că tine.
-Cu
frumuseţea ta nu trebuie să te mândreşti, numai măgarul a murit de foame
admirându-se în apa lacului, aşa mi-a spus bunica. Vrei să te joci cu mine?
Uşor
nedumerită, Carmina acceptă. În curând se jucau cu Flufy în Parcul Regal,
aruncând cu o minge pe care el enervat o muşca, dar refuza să le-o aducă înapoi.
Fratele
Carminei, Alexis, care o privea tot timpul pe Sorina, se uita la ele,
neîndrăznind să intre în joc. Prinţesa Sorina observă, o întrebă pe Carmina cum
îl cheamă şi îl strigă:
-Prinţe
Alexis, binevoiţi să vă jucaţi de-a v-aţi-ascunselea cu noi? Şi râse cristalin.
Alexis
zâmbi, şi fugi spre ele. Se duse la un copac se întoarse cu spatele şi numără
până la zece.
-Cine
nu este gata, îl iau cu lopata!
Şi
porni să le caute pe fete.
După
câteva zile, Regele Sobrin adună o mare armată, chemând ajutor şi de la regii
Albanului, Veresinului, care îi erau buni prieteni. Într-o bătălie scurtă
învinseră armata mohorâtului rege Ximon, izgonindu-l înapoi în regatul Siimit.
Regele
Balenis se întoarse pe tronul Ardanului. De atunci a fost un rege mult mai bun
pentru poporul lui. Îl chemă înapoi pe Nadiel, îi ceru iertare şi îl făcu Prim
Slujitorul lui.
Cu
Regele Sobrin rămase bun prieten, făcându-şi vizite unul altuia, împreună cu
familiile lor.
Când
Prinţesa Sorina împlini 7 ani, sosiră invitaţi din toate colţurile lumii, şi
Parcul Regal răsuna de chicoteli şi cântecele vesele. Carmina însăşi parcă se
mai îmbunase, îşi dăduse seama că nu este ea cea mai frumoasă prinţesa din
lume. Poate că nici Sorina nu era cea mai frumoasă , dar pot să jur că pentru
Alexis ea era.
Şi am
încălecat pe o şea şi v-am spus povestea aşa, dar cum am spus, ea va continua.
Povestea prinţesei Sorina – partea doua
Eliberarea
Ximenei
1
Soarele
se trezise oleacă mai greu în dimineaţa aceea. Fusese naş la o Steluţă, şi
toată noaptea chefuise. Oricum, când se mai dezmetici puţin, nu-i veni să îşi
creadă unicului ochi. Se şterse rapid cu doi norişori pe el şi într-adevăr pe
Cheile Dezolării înaintau câţiva călăreţi... Erau ani buni de zile de când
nimeni nu mai călcase pe acolo, era un loc blestemat, unde tot felul de fiinţe
supranaturale, periculoase bântuiau. Erau supuşii vrăjitoarei Ximena, sora
mohorâtului rege Ximon. Acesta, după o dispută sângeroasă şi lungă pentru
regatul Siimitului, o învinsese pe Ximena şi o întemniţase chiar în propriul
castel al acesteia, Castelul Torţei, situat dincolo de Munţii Dezolării. Cei
care înaintau spre acel castel erau câţiva oşteni ai regelui Ximon. În fruntea
lor păşea, palid şi îngândurat, însuşi regele Ximon. ,, Nu poate să fie de bine
ce se întâmplă’’ îşi spuse Soarele, şi cât era el de fierbinte, se înfioră
uşor... Norii începură să îl acopere, era un joc între ei şi el, dar de data
asta îi lăsă să câştige, şi îşi mută atenţia spre Parcul Regal, unde Sorina
ieşise dis-de dimineaţa la o plimbare cu prinţul Alexis.
2
Trecuseră
vreo trei zile de când prinţesa Sorina îşi ţinuse ziua, Alexis şi Carmina erau
însă tot acolo. Părinţii lor, regii Sobrin şi regele Balenis erau plecaţi la
vrăjitoarea Brigelia, care le dăduse un Păsărifon, chemându-i urgent la ea...
Nu puteau vorbi prin Păsărifon, deoarece se pare că nişte papagali ai regelui
Ximon dădeau târcoale zilele acestea, şi le puteau intercepta convorbirea.
Cu
o seară înainte Sorina le dăduse întâlnire lui Alexis şi Carmina, la chioşcul
din fundul Parcului Regal, dimineaţa la ora 7. Vroia să le arate ceva; ei
promiseseră că vor veni, dar bineînţeles că prinţesa Carmina nu se putuse
ridica din pat, era mult prea devreme pentru ea. Aşa că Sorina şi Alexis,
mergeau printre copacii prietenoşi de felul lor ai Parcului, dar în dimineaţa
asta umbra lor ţinea un pic cam răcoare. Aşa că se întrecură la fugă până la
chioşc, prima ajungând bineînţeles Sorina. V-aţi prins că Alexis o lăsă să
câştige. Intrară în chioşc şi Sorina puse pe masă un măr, o pară şi o gutuie,
pe care le adusese într-o trăistuţă în spate. Apoi îi făcu semn lui Alexis să
facă linişte şi se ascunseră dincolo de gardul chioşcului, într-o tufă care
creştea foarte aproape.
-
Ce facem aici? Îi spuse Alexis prinţesei.
-
Taci şi aşteaptă să nu îl sperii, răspunse aceasta.
-
Pe cine să sp..., dar nu mai apucă să continue.
Pe
uşa chioşcului apăru un pitic, dar care era mic şi pentru standardele
piticilor, dacă ajungea până la genunchiul Sorinei, ca să vă faceţi o idee.
Arată ca un copil de pitic. Un copil de pitic ce trăgea un căruţ ce părea imens
faţă de el.
-
Vai, dar nu e el, şopti Sorina, este altcineva. Este mult mai mic.
Alexis
vru să şoptească şi el, dar Sorina îi puse mâna la gură, prichindelul parcă
auzise ceva, şi se oprise temător. Avea nişte urechi un pic ascuţite pe care şi
le mişca foarte foarte repede în timp ce începu să se învârtă din ce în ce mai
tare, ascultând atent din toate direcţiile. Se opri până la urmă, suflând uşor,
dar convins că nu era nimeni. Se apropie de masă, dar bineînteles că nu ajungea
la ea. Încercă să se caţere pe un picior al acesteia, dar când ajunse să se
prindă de marginea mesei, căzu pe spate şi începu să se vaite caraghios. Sorina
şi Alexis, vă daţi seama, nu ştiau cum să nu pufnească de râs. Într-un târziu
se ridică frecându-se la fund şi, icnind şi văitându-se, se apropie de căruţ şi
îl trase, apoi îl impinse si lăsându-se cu greutatea lui pe spatele cărutului
îi fixă mânerul cu greu pe marginea mesei. Se căţără apoi pe tija căruţului, cu
spatele în jos şi, trăgând cu mâinile, împingând cu picioarele ţinute cruciş
peste tijă, se apropie de marginea mesei. Acolo altă problemă, dar nu avu
încotro, trebuia să încerce să se răsucească. Îşi făcu vânt de câteva ori şi se
răsuci deasupra... Îşi puse vârful degetelor pe masă şi începu să meargă de-a
buşilea, tremurând, pe tijă... Când fu aproape de capătul acesteia, se ridică
fericit în picioare, dar mişcarea fu prea bruscă şi căruciorul începu să meargă
înapoi. Scoţând un ,,Ooooo!!” panicat, încercă să meargă pe tija ce se
retrăgea, până ce cu un efort suprapiticesc reuşi să plonjeze pe burtă, cu
nasul langă fuctele de pe masă, exact când tija căruţului căzu cu zgomot pe
podeaua chioşcului.. Răsuflând uşurat, prichindelul se ridica si îşi dete jos
căciula făcută din muşchi şi cu ciucuri de spin apoi se şterse la fruntea
transpirată de efort. Se uită în jos şi văzând fructele surâse. Împingându-le,
le rostogoli jos de pe masă, înspre căruţ... Când termină, era pe marginea
mesei, zâmbind cu satisfacţie. Dar treptat expresia i se schimbă şi începu sa
meargă din ce în ce mai repede , făcând turul mesei de vreo zece ori. Brusc,
încremeni, apoi începu să îşi mişte căciula între urechi, când pe frunte, când
jos pe ceafă, tot mai repede... Se opri până la urmă şi începu să lăcrimeze..
Cum să se deie jos? Nu dură mult şi începu să se vaite, scoţând iar sunete
ciudate.
3
Regele
Ximon înainta pe cărarea dintre pereţii stâncoşi ai Cheilor Dezolării. Oştenii
care îl urmau erau cuprinşi de teamă, aşteptându-se tot timpul să fie atacaţi
de bestiile fioroase ale căror răgete se auzeau din când în când. Regele Ximon
părea indiferent, el ştia că acele fiare nu l-ar fi atacat niciodată atâta
vreme cât stăpâna lor era prizoniera lui. Plecaseră cu o zi înainte din Asiban,
capitala Siimitului, nu se opriseră decât să adape caii, şi oboseala îşi spunea
cuvântul. Pârâul Dezolării de-a lungul căruia mergeau de vreo câteva ceasuri
bune, dispăru dintr-o dată într-o grotă înaltă, mărginită şi jos şi sus de
nişte stânci ciudate, ascuţite, albe ca fildeşul. Regele Ximon ridică mâna
înmănuşată şi toată coloana se opri. Ximon descălecă, şi cu mers vioi se
apropie de grotă. Sfetnicul şi prietenul lui, preotul Gorgil îl admira, dar şi
invidie. După atâtea ore de călărit, regele, îmbrăcat în zale grele, părea
odihnit de parcă ar fi dormit toată noaptea. Ajuns la intrarea în grotă, regele
scoase sabia şi o înfipse în peretele de stâncă. La început nu se întâmplă
nimic, dar apoi, peretele începu să se cutremure şi oştenii văzură plini de
groază că ceea ce lor li se păruse a fi un munte, era de fapt un cap de dragon
pietrificat, iar apa i se scurgea în gura deschisă, ce începu să se închidă. Un
oştean se apropie de Gorgil şi îl întrebă:
-
Preasfinţia ta, ce se întâmplă? Cine este acest monstru?
-
Ehei, e o poveste veche... Este un dragon de foc, Împăratul lor de fapt... Mai
demult, a fost o bătălie mare între bunicii tatălui regelui nostru şi dragonii
de foc. Ajutaţi de vrăjitoarele Neremensis, din care se trage mama regelui
nostru şi a sorei sale Ximena, au reuşit să îi învingă... Dar acest dragon este
nemuritor, au putut doar să îl împietrească, iar apa trebuie să curgă tot
timpul în el, altfel focul dragonului se poate reaprinde şi acesta îşi va
reveni. Trupul lui poate fi străpuns doar de către sabia regelui nostru, o
sabie fermecată care îi comandă să îşi închidă gura şi noi vom putea trece
peste capul lui, până la drumul ce duce la Castelul Torţei. Dar trebuie să ne
mişcăm repede, dacă focul apucă să se reaprindă, dragonul îşi revine, şi
blestemul nu va mai avea putere să îl facă să deschidă gura, pentru ca apa să
intre iar în stomacul bestiei.
Regele
Ximon le făcu semn să descalece şi când gura dragonului se închise le făcu semn:
-
Haideţi, nevolnicilor, repede. Tu, spuse către un oştean, rămâi la cai.
După
ce trecu şi ultimul oştean, scoase sabia din dragon, sări pe botul acestuia şi
strigă la ei:
-
Repede! Mişcaţi-vă!
Gura
se deschisese un pic şi începură să iasă aburi, semn că focul se aprinsese.
Ostenii urcau cât puteau de repede, dar tremurau de frică. Dintr-o dată un ochi
uriaş, roşu cu iris verde se deschise aţintindu-se asupra unuia dintre ei.
Acesta de spaimă, alunecă şi căzu strigând, zdrobindu-se de stânci... Capul dragonului
începu să se mişte încet, încet, dar gura se deschise de tot ridicându-i şi pe
ei la orizontală. Apa năvăli şi stinse focul.
În faţa lor, în mijlocul unei căldări imense, mărginită peste tot de munţi de
netrecut, se vedea Castelul Torţei. Era uriaş, dar ce era ciudat la el, părea a
fi un castel invers, adică era subţire la bază şi se lărgea spre vârf, unde
trona o terasă imensă, crenelată... Arăta ca o torţă, aşa că normal, acesta îi
era numele. Ximon şi cu oştenii lui începură să coboare pe cărarea ce duce la
castel.
4.
Între
timp, în Parcul Regal, Vrabia Paparazzi dormea buştean într-un copac. Moţăia şi
visa că i se decernează premiul Bufnitzer pentru fotografie, în urma
senzaţionalelor sale poze făcute cu ocazia naşterii Prinţesei Sorina. Singura
sa nemulţumire era că trebuia să împartă premiul cu Desenatorul Şef, un
cocostârc bătrân (cu un cioc colorat în fel şi chip de cât şi-l înmuiase în
toate acuarelele posibile), şi care începuse să lăcrimeze şi să scâncească de
emoţie. Nervoasă, încerca să îi dea cu aripa peste picior, pentru a-l mustra...
Moţăind şi dând din aripă, se clătină, gata-gata să cadă de pe ramură. Noroc cu
Vântul de Bunădimineaţă, care o supraveghea surâzând de ceva vreme, şi care o
ajută să îşi regăsească echilibrul. Vrabia se dezmetici şi încă sub impresia
visului, îi răsunau în urechi scâncetele Desenatorului Şef. Până la urmă îşi
dădu seama că într-adevăr se auzea un plânset dinspre chioşcul parcului.
Curioasă zbură într-acolo, la timp pentru a-i vedea pe Sorina şi Alexis cum se
apropiau grijulii de masa pe care stătea şi plângea micuţa făptură. Piticuţul
stătea în fund, şi nu vedea, nu auzea nimic... Când Alexis puse mâna pe el, se
opri din plâns şi văzându-i pe cei doi copii, făcu ochii mari şi începu să se
înfoaie, părul i se zbârli şi îi umflă căciula, urechile îi fremătau, ochişorii
mai să îi iasă din orbite. Se retrase spre marginea opusă mesei şi încercă să
ţipe, dar nici glas nu mai avea.. Sorina atunci îi spuse:
-
Te rog nu te speria... Nu îţi vrem răul. Vrem să te ajutăm. Eu pun fructele pe
masă în fiecare dimineaţă. Linişteşte-te, nu îţi facem nimic... Uite îţi mai
dau un măr. Şi Sorina scoase un măr din trăistuţa ei.
Piticuţul
se uită la ei, şi părea că se calmează, mai ales la vederea mărului. Se opri o
clipă din plâns, dar reîncepu să se smiorcăie, aşa cum fac copiii mici, când se
răsfăţa şi continuă să plângă deşi nici ei nu mai ştiu de ce . Arunca pofticios
câte o ocheadă la măr, si totul părea că merge spre bine, când pe uşa
chioşcului, năvăli Flufy, lătrând furios, vrând să îşi apere stăpâna de fiinţa
aceea ciudată. Piticuţul de spaimă uită de toate şi vru să sară de pe masă.
Noroc cu Alexis care în timp ce Sorina vorbea cu el, se strecurase în spatele
lui şi îl prinse. Micuţul începu să se zbată, dădea cu pumnişorii în pieptul
lui Alexis strigând:
-
Lasă-mă, lasă-mă!
Între
timp, Sorina încerca să îl liniştească pe Flufy care, dezlănţuit, lătra şi
sărea spre piticul de la pieptul lui Alexis, unde acesta, până la urmă se
cuibări înfricoşat, renunţând să mai lovească. Alexis începu să îl mângâie, şi
să îi spună să nu îi fie frică, nu i se va întâmpla nimic. Până la urmă, Sorina
reuşi să îl calmeze pe Flufy spunându-i:
-
Flufy rău! Flufy rău! Dacă nu te opreşti, nu mă mai joc cu tine!.
Flufy
se potoli, dar tot mai mârâia avertizând că nu e de glumă cu el.
Sorina
se apropie de piticuţ şi mângâindu-l, îi întinse mărul, care lucea ademenitor.
Piticuţul îl luă cu amândouă mânuţele şi surâse sfios. Alexis îl puse în fund
pe masă şi Sorina îi spuse.
-
Te rog să îl ierţi pe Flufy, dar credea că ne apără, nu a mai văzut pe cineva
ca tine. De fapt nici noi nu am mai văzut. În celelalte dimineţii venea
altcineva, tot un pitic. Nu te superi dacă îţi spun aşa?
-
Nu, îngăimă piticuţul.
-
Dar acesta era totuşi mai mare, era aproape cât mine. Am uitat într-o seară un
măr aici şi a doua zi nu l-am găsit. Şi aşa am început să las fructe aici în
fiecare seară, iar acum vreo câteva zile am stat de pândă şi am văzut cine le
lua.
-
Este tatăl meu, Milică, dar astăzi nu a putut veni, şi m-a trimis pe mine,
spuse piticuţul cu o voce subţire, tremurătoare încă, deşi se vedea că începe
să se destindă.
-
Eu sunt Sorina, el Alexis şi curajosul ăsta este Flufy. Acesta se calmase,
stătea cu botul pe labe şi picotea, până o albină începu să îl necăjească,
încercând să i se pună pe botic.
-
Ştiu cine sunteţi, vă vedem în parc. Eu sunt Milicel.
-
Voi sunteţi pitici? Întrebă Alexis.
-
Nu suntem chiar pitici.
Şi
Milicel le povesti ce ştia din poveştile bătrânilor. Mai demult un spiriduş al
Pădurilor din Munţii Hertezatului s-a îndrăgostit de o fată de pitici ce
locuiau într-o grădină a vrăjitoarelor Nemerensis. Familiile celor doi s-au
împotrivit, i-au despărţit, iar fata şi copilul ce l-au avut au fost alungaţi.
Se pare că din acel copil se trăgea familia lui.
-Ni
se spune pitiduşi, adică pitici şi spiriduşi. Unii suntem mai mult pitici, iar
alţii mai mult spiriduşi, ca şi mine... Celor din familia mea li se mai spune
Milici de Grădină, pentru că ne plac grădinile, parcurile, livezile.
-
Dacă eşti mai mult spiriduş, nu ar trebui să ai ceva puteri magice?
-
Ba da...
-
Şi atunci nu ai fi putut să faci o vrajă, să nu plângi cocoţat pe masă.
-
Păi trebuie să mă duc la şcoală... Nu ne putem găsi puterile decât ajutaţi de o
vrăjitoare... Dacă am fi spiriduşi-spiriduşi nu am avea nevoie de şcoală. Tatăl
meu este acum plecat la vrăjitoarea Brigelia, să vadă dacă ar binevoi să mă
primească la învăţătură... S-a ascuns între bagajele regelui Sobrin, spuse
Milicel, roşind... Te rog să nu îi spui...
Şi
mai povestiră ei multe. Milicel le spuse că le plac foarte mult fructele, mai
ales merele, dar ei nu pot urca în pomi. Adună fructe pentru iarnă şi le duc în
lumea lor, subpământeana, unde intră prin scorbura unui copac uriaş de la
marginea Parcului Regal. Scorbura era vrăjită de unul dintre pitiduşii care
fusese mai mult spiriduş, şi nu putea fi văzută decât de ei. Milicel era primul
pitiduş ce era mai mult spiriduş din familia lor după multă vreme. Avea încă
doi fraţi şi două surori, dar aceştia erau mai mult pitici, şi munceau la
Fabrica de Caleşti şi Camioane Regale... O soră de a lui, Miliana, fusese o
perioadă la Vrăjitoarea Brigelia dar, din păcate nu a reuşit să îşi găsească
darul magiei. Mama lor dispăruse de câţiva ani, şi nu mai ştiau nimic de ea.
Sorina
şi Alexis îl ajutară apoi pe Milicel să îşi pună fructele în căruţ, îl
conduseră apoi pe aleile parcului, până într-un loc de unde îşi luară rămas
bun. Pitiduşul se făcu nevăzut încet încet, trăgând de cărut, fericit că îşi
făcuse noi prieteni. Chiar şi Flufy îl lătră amical la despărţire.
Vrabia
Paparazzi plecase demult, de când auzise că regele Sobrin plecase la
Vrăjitoarea Brigelia... Era furioasă că ratase momentul, iar dormise prea mult.
Vroia sa ajungă la vrăjitoare înaintea coloanei regale, sa vadă ce se întâmplă...
5.
Regele Sobrin călărea
alături de regele Balenis în fruntea oştenilor săi. De vreo oră caii urcau tot
mai greu, şi se lăsa frigul. Făcu semn lui Dreian care călărea în spatele lui;
acesta veni şi puse peste umerii lui o hlamidă groasă, călduroasă.
-Vecine zici că nu vrei şi
tu o haină mai groasă?
- Cum spuneam la plecare,
mi-e suficientă armura, doar suntem în toiul verii..
- Cum vrei prietene...
Porniră mai departe, erau
15 oameni şi un Camion Regal cu bagaje
şi cadouri pentru vrăjitoarea Brigelia. Printre bagaje era ascuns piticul
Milică care la început fusese cam speriat, dar acum mai că adormise, ba chiar
mai scotea căte un sforăit dar se trezea în clipa următoare speriat de
propriile sunete. Încet, încet, iarba dispărea şi lăsa locul zăpezii. Înaintau
pe un drumeag printr-o pădure de brazi. Regele Sobrin trăgea cu coada ochiului
la Balenis, surâzând – acesta începuse să tremure, clănţănind.
-Ai spus ceva, cuscre?
-Nnnuuu, spuse Balensis.
-Mi s-a părut că spui
ceva, mai spuse râzând regele Sobrin şi făcu semn lui Dreian care puse o haină călduroasă pe regele
Balenis.
Acesta încercă să
protesteze “Nu trebuie....” dar se lăsă înduplecat chipurile. După ce se
încălzi spuse spăşit:
-Mulţumesc, cuscre...chiar
nu credeam că poate fi aşa de frig.
-Ei, urcăm de câteva ore,
munţii Hertezatului sunt înalţi, aici iarna este tot timpul la ea acasă, dar
nu-ţi fă griji imediat o să fie mai bine.
Cum spuse asta, începu să
ningă, vântul sufla tăios, nu mai vedeau
nimic, abia înaintau...
-Asta numeşti tu mai bine?
Nu cred că mai putem înainta, hai să ne întoarcem.
-Ai încredere în mine.
Descălecaţi şi luaţi-vă caii de dârlogi!
-Sunt în sandale, strigă
Balenis, dar vorbele lui fură înghiţite de Vântul Gardian.
Neavând ce face, descălecă şi porni alături de
ceilalţi prin nămeţi. Camionul Regal
rămăsese în spate pentru a i se pune
lanţuri la roţi, acesta a fost norocul Vrabiei Paparazzi, care mai mult moartă decât vie, orbită de zăpadă,
abia observă convoiul. Obişnuită să fie răsfăţată de vânturile din Undara, nu
se aştepta la atâta ostilitate din partea Vântului Gardian. Cu puţin noroc,
găsi un geam care nu se închidea bine şi
se strecură în camion, aşezându-se exact pe nasul lui Milică, Acesta tocmai
visa cum mănâncă un măr perfect, roşu, nici moale, nici tare, parfumat...Şi
când să sforăie mai cu drag, simţi cum nişte pişcători ceva îl prind de nas,
iar nişte palme îl bat pe obraz. Strigă disperat:
-Ajutor! Ce se întâmplă?
Gata, mă dau bătut, m-aţi prins, o să plătesc pentru că m-am furişat în
camion....
Vrabia la rândul ei,
speriată, nu-i dădea drumul de nas, şi-l pocnea mai departe peste obraji, până
când piticul reuşi să o dea jos cu mâinile... Urmă o perioadă de
linişte...Milică avea nasul roşu, zgâriat, ochii îi lăcrimau, dar reuşi totuşi
să îşi dea seama că era vorba doar de o vrabie, care abia mai sufla, toata
ciufulită.
-Ce e nu e în regulă cu
tine, de ce m-ai atacat? întrebă Milică plângăreţ.
-Milică? îngăimă vrabia.
-Daa, dar de unde ştii
numele meu?
-Sunt Vrabia Paparazzi.
Şi îl puse la curent cu întâmplarea din
Parcul Regal , cu Milicel în rolul
principal. Între timp camionul se urnise din loc şi încet încet îi ajunseră din
urmă pe oşteni şi cei doi regi, Sobrin şi Balenis.
Acesta din urmă suferea
cumplit, cu greu se apropie de Sobrin şi îi strigă:
-Ce ne facem, nu mai pot
de picioare!
-Gata, am ajuns.
-Unde , că nu pot să văd
nimic...
Sobrin îi arată, erau între trei copaci
uriaşi, cel din faţa lor era cel mai
mare, nu cred că putea fi cuprins nici de braţele a treizeci de oameni de jur
împrejurul lui. Sobrin scoase de la brâu cornul de vânătoare şi sună de trei
ori, o dată scurt, apoi lung şi încă o dată lung.... Ca prin miracol ninsoarea
încetă...Balenis văzu apoi cu uimire amestecată cu spaimă cum vântul se
strângea într-o trombă în faţa lor scurgându-se într-o mică ploscă pe care o
purta o fiinţă mică albastră cu aripi, cu o căciulă din zăpadă pufoasă şi
îmbrăcată cu un costum ce părea tricotat din iarbă şi muşchi.
-Bine ai venit, rege
Sobrin! Îi spuse iar ochişorii lui surâdeau maliţios.
-Bine te-am găsit
Păstrător al Vântului Gardian! Oare chiar trebuia să ne primeşti aşa de
“friguros”, doar ştiai că venim.
-Am observat că avem un
oaspete de seamă (şi aici surâse ironic, aruncând o privire regelui Balenis) şi
am zis să fac o primire cum se cuvine, demnă de un aşa musafir. Balenis, auzindu-i cuvintele, scoase
pieptul în afară şi încercă să arate cât mai impunător, deşi picioarele lui în
sandale protestau în zăpadă.
-Stăpâna ta Brigelia, ne
aşteaptă, nu?
-Da, veniţi, dar mai întâi
permiteţi-mi să vă spun ceva şi bătând din aripioare zbură la urechea regelui
şoptindu-i:
-Aveţi doi pasageri
clandestini sire...
-Ce ???
-În Camionul Regal sunt
pitiduşul Milică...
-A, îl cunosc de când eram
copil, zâmbi regele.
-...şi Vrabia Paparazzi...
-Oooo, afurisita aia de
vrabie, peste tot îşi bagă ciocul.
Sobrin ordonă apoi
şoferului şi ajutorului de şofer să caute în spatele camionului printre bagaje.
Imediat se auziră icnete, plânsete, piuituri ....Într-un final, Milică şi
Vrabia Paparazzi fură aduşi în faţa regelui.
-În genunchi în faţa
măriei sale! spuse Dreian, furios că fusese păcălit, el organizase călătoria,
pregătise bagajele, supraveghease încărcarea acestora. Milicel se execută
imediat, dar biata vrabie nicicum nu reuşi, ba cădea în fund, ba în cioc, aşa
că până la urmă se mulţumi să facă un fel de reverenţă, cu ciocul în pământ şi
aripile depărtate.
-Ce cauţi Milică aici? De
ce te strecori ca un hoţ? Doar noi suntem prieteni vechi.
- Sire, nu am îndrăznit,
am crezut că m-aţi uitat de atâţia ani...
Şi apoi îi explică scopul
călătoriei, despre Milicel, care ar fi dorit să vină elev la vrăjitoarea
Brigelia.
- Bine Milică, înţeleg,
dar puteai să vii de la început aşa la mine. Cât despre tine, vrabie
băgăcioasă, m-am săturat...Nu vei veni mai departe cu noi.
- Dar, Sire, am cititorii
mei care...
- Taci! Îţi dau un sfat,
pleacă repede înapoi, pentru că Păstrătorul va elibera imediat Vântul Gardian
şi nu te văd bine...
Vrabia, ruşinată, speriată
dar şi nervoasă, îşi luă zborul...
-Acum că am lămurit şi
treaba asta, putem merge mai departe, Păstrătorule?
- Desigur, Sire.
Şi spiriduşul se înălţă
spre vărful copacului de care am spus cât era de mare, intrând într-o mică
scorbură. Peste câteva secunde o uşă imensă se deschise în trunchi şi
spiriduşul apăru :
-Haideţi, intraţi!
Porniră şi după ce intră
şi Camionul Regal uşa se închise. Spiriduşul zbură iarăşi trăgând de o pârghie
aflată la peste zece metri deasupra lor. Simţiră cum copacul se roteşte. Când
se opri, uşa se deschise şi în faţa lor se aşternea o cărare printr-o poiană
însorită, plină de flori, păsări, iepuri, căprioare şi altele( chiar şi o
ursoaică ce avea vreo trei pui jucăuşi). Şi bineînţeles, spiriduşi, unii
albaştri, dar fără cuşmele de zăpadă...Regele Balensis după clipa de uimire ce
o trăi, simţind iar căldura aruncă haina ce îi ţinuse de cald şi ieşi primul,
urmat imediat de ceilalţi. În urma lor, copacul se răsuci la loc. La capătul
poienii, după un pod peste un pârâu se vedea o casă frumoasă, nici mare dar
nici mică, colorată divers şi cu ferestre care îşi schimbau forma şi locul.
6.
Scăpaţi de Pasajul
Dragonului, Gorgil se apropie de regele Ximon:
- Sire, iertaţi-mi
îndrăzneala, dar aş vrea să ştiu de ce venim să o vedem pe sora dumneavoastră,
am o bănuială, nu că nu ar fi ceva firesc să vreţi să vă vedeţi sora, mă
iertaţi încă o dată.
- Ei bătrâne tovarăş de
arme, bănuieşti tu bine, vin să îi propun o alianţă, o eliberez în schimbul
ajutorului ei. Siimitul nu poate face faţă singur regatelor Undara, Ardan,
Alban şi Veresin....Dacă vom fi atacaţi ca răspuns la acţiunile mele? Eu doresc
unificarea celor trei regate, sub sceptrul meu, pentru a face faţă unei mari
primejdii, o ameninţare cum încă nu a avut lumea noastră...Ximena ştie despre
ce e vorba, inclusiv faptul că venim spre ea acum, este înlănţuită, dar mare
parte din puteri şi le-a păstrat. Va fi greu să negociem cu ea, după toate cele
întâmplate...Acum lasă-mă, am nevoie să fiu singur, eu cu gândurile mele.
- Prea bine, majestate,
scuzaţi-mi iarăşi îndrăzneala.
Şi Gorgil încetini până
ajunse iar în rând cu oştenii. Oşteanul cel curios, mai îndrăzneţ de felul lui,
îl abordă iar:
-Preasfinţia ta, am
înţeles că ne ducem la sora premăritului nostru rege, la vrăjitoarea Ximena,
cea mai puternică dintre toate...Mă întreb cum a reuşit să o învingă, am
observat pe drum tot felul de lighione înfricoşătoare, care pe vremuri făceau
parte din oastea ei. Cum a fost posibil să fie învinsă?
-Cum te cheamă, oştene şi
câţi ani ai?
-Lixandru, preasfinţia ta,
am 20 de ani şi de doi ani sunt în serviciul regal...
-Lixandru, vrăjile sunt
arme foarte puternice, dar viclenia şi isteţimea le pot veni de hac. Regele
nostru s-a aliat cu Piticoşii, aceştia serviseră cu credinţă mulţi ani de zile
Dragonilor de Foc, iar după înfrângerea acestora, au fost alungaţi. Castelul
Torţei spre care ne îndreptăm aparţinea dragonilor, care au terorizat omenirea
sute de ani din el. Piticoşii este prescurtarea de la Piticii Plicticoşi, sunt
cele mai serioase, plicticoase, morocănoase ba chiar şi răutăcioase fiinţe din
lume, dar totodată, sunt imuni la vrăji...Ei înşişi au o vrajă a lor, când nouă
piticoşi cască deodată, nu există fiinţă pe lumea aceasta să nu adoarmă. Aflând
toate acestea, regele nostru, a făcut un pact cu ei, cedându-le Castelul Torţei
şi ţinutul dimprejur, pentru ca să îşi poată vedea de treburile lor plicticoase,
în schimbul ajutorului dat la capturarea vrăjitoarei Ximena. Regele îi propuse
acesteiea un armistiţiu, sugerând că ar fi gata să capituleze( au fost cinci
ani de lupte cumplite), urmând să se întâlnească aici pe teren neutru. Ximena a
acceptat venind înconjurată de cele mai diabolice fiinţe din subordinea ei.
Regele nostru a venit însoţit doar de nouă piticoşi...A încercat să facă tot ce
a putut să o convingă să înceteze războiul, i-a oferit jumătate din regatul
Siimitului şi acest castel, dar Ximena sigură pe ea, a dat semnal jivinelor să
îl captureze, în timp ce încerca să îi pietrifice pe piticoşi....Aceştia au
început să caşte plictisiţi, şi vrăjitoarea împreună cu escorta ei au adormit
pe dată.
-Regele Ximon, nu a
adormit?
-Nu, el purta un medalion
care îl ocrotea de vraja piticoşilor. Dar gata cu poveştile, am ajuns.
DAR POVESTEA NOASTRĂ MERGE MAI DEPARTE
:)
