1
Soarele se trezise oleacă mai greu în dimineaţa aceea. Fusese naş
la o Steluţă, şi toată noaptea chefuise. Oricum, când se mai dezmetici puţin,
nu-i veni să îşi creadă unicului ochi. Se şterse rapid cu doi norişori pe el şi
într-adevăr pe Cheile Dezolării înaintau câţiva călăreţi... Erau ani buni de
zile de când nimeni nu mai călcase pe acolo, era un loc blestemat, unde tot
felul de fiinţe supranaturale, periculoase bântuiau. Erau supuşii vrăjitoarei
Ximena, sora mohorâtului rege Ximon. Acesta, după o dispută sângeroasă şi
lungă pentru regatul Siimitului, o învinsese pe Ximena şi o întemniţase chiar
în propriul castel al acesteia, Castelul Torţei, situat dincolo de Munţii
Dezolării. Cei care înaintau spre acel castel erau câţiva oşteni ai regelui
Ximon. În fruntea lor păşea, palid şi îngândurat, regele Ximon., Nu poate să fie de bine ce
se intampla’’ îşi spuse Soarele, şi cât era el de fierbinte, se înfioră uşor...
Norii începură să îl acopere, era un joc între ei şi el, dar de data asta îi
lăsă să câştige, şi îşi mută atenţia spre Parcul Regal, unde Sorina ieşise
dis-de dimineaţa la o plimbare cu prinţul Alexis.
2
Trecuseră vreo trei zile de când prinţesa Sorina îşi ţinuse
ziua, Alexis şi Carmina erau însă tot acolo. Părinţii lor, regii Sobrin şi
regele Balensis erau plecaţi la vrăjitoarea Brigelia, care le dăduse un
Păsărifon, chemându-i urgent la ea... Nu puteau vorbi prin Păsărifon, deoarece
se pare că nişte papagali ai regelui Ximon dădeau târcoale zilele acestea, şi le puteau intercepta
convorbirea.
Cu o seară înainte Sorina le dăduse întâlnire lui Alexis şi
Carmina, la chioşcul din fundul Parcului Regal, dimineaţa la ora 7. Vroia să le
arate ceva; ei promiseseră că vor veni, dar bineînţeles că prinţesa Carmina, nu
se putuse ridica din pat, era mult prea devreme pentru ea. Aşa că Sorina şi
Alexis, mergeau printre copacii prietenoşi de felul lor ai Parcului, dar în
dimineaţa asta umbra lor ţinea un pic cam răcoare. Aşa că se întrecură la fugă
până la chioşc, prima ajungând bineînţeles Sorina. V-aţi prins că Alexis o lăsă
să câştige. Intrară în chioşc şi Sorina puse pe masă un măr, o pară şi o
gutuie, pe care le adusese într-o trăistuţă în spate. Apoi îi făcu semn lui
Alexis să facă linişte şi se ascunseră dincolo de gardul chioşcului, într-o
tufă care creştea foarte aproape.
- Ce facem aici? Îi spuse Alexis prinţesei.
- Taci şi aşteaptă să nu îl sperii, răspunse aceasta.
- Pe cine să sp..., dar nu mai apucă să continue.
Pe uşa chioşcului apăru un pitic, dar care era mic şi pentru
standardele piticilor, dacă ajungea până la genunchiul Sorinei, ca să vă faceţi
o idee. Arată ca un copil de pitic. Un copil de pitic ce trăgea un căruţ ce părea
imens faţă de el.
- Vai, dar nu e el, şopti Sorina, este altcineva. Este mult mai
mic.
Alexis vru să şoptească şi el, dar Sorina îi puse mâna la gură,
prichindelul parcă auzise ceva, şi se oprise temător. Avea nişte urechi un pic
ascuţite pe care şi le mişca foarte foarte repede în timp ce începu să se
învârtă din ce în ce mai tare, ascultând atent din toate direcţiile. Se opri
până la urmă, suflând uşor, dar convins că nu era nimeni. Se apropie de masă,
dar bineînteles că nu ajungea la ea. Încercă să se caţere pe un picior al
acesteia, dar când ajunse să se prindă de marginea mesei, căzu pe spate şi
începu să se vaite caraghios. Sorina şi Alexis, vă daţi seama, nu ştiau cum să
nu pufnească de râs. Într-un târziu se ridică frecându-se la fund şi,
icnind şi văitându-se, se apropie de căruţ şi îl trase, apoi îl impinse si
lăsându-se cu greutatea lui pe spatele cărutului îi fixă mânerul cu
greu pe marginea mesei. Se căţără apoi pe tija căruţului, cu spatele în jos şi,
trăgând cu mâinile, împingând cu picioarele ţinute cruciş peste tijă, se
apropie de marginea mesei. Acolo altă problemă, dar nu avu încotro, trebuia să
încerce să se răsucească. Îşi făcu vânt de câteva ori şi se răsuci deasupra...
Îşi puse vârful degetelor pe masă şi începu să meargă de-a buşilea,
tremurând, pe tijă... Când fu aproape de capătul acesteia, se ridică fericit în
picioare, dar mişcarea fu prea bruscă şi căruciorul începu să meargă înapoi.
Scoţând un ,,Ooooo!!” panicat, încercă să meargă pe tija ce se retrăgea, până
ce cu un efort suprapiticesc reuşi să plonjeze pe burtă, cu nasul
langă fuctele de pe masă, exact când tija căruţului căzu cu zgomot pe
podeaua chioşcului.. Răsuflând uşurat, prichindelul se ridica si îşi dete jos
căciula făcută din muşchi şi cu ciucuri de spin apoi se şterse la fruntea
transpirată de efort. Se uită în jos şi văzând fructele
surâse. Împingându-le, le rostogoli jos de pe masă, înspre căruţ... Când termină, era pe marginea mesei,
zâmbind cu satisfactie. Dar treptat expresia
i se schimbă şi începu sa meargă din ce în ce mai repede , făcând turul mesei de vreo zece ori.
Brusc, încremeni, apoi începu să îşi mişte căciula între urechi, când pe frunte, când jos
pe ceafă, tot mai repede... Se opri până la urmă şi începu să lăcrimeze.. Cum
să se deie jos? Nu dură mult şi începu să se vaite, scoţând iar sunete ciudate.
3
Regele Ximon înainta pe cărarea dintre pereţii stâncoşi ai Cheilor
Dezolării. Oştenii care îl urmau erau cuprinşi de teamă, aşteptându-se tot timpul
să fie atacaţi de bestiile fioroase ale căror răgete se auzeau din când în
când. Regele Ximon părea indiferent, el ştia că acele fiare nu l-ar fi atacat
niciodată atâta vreme cât stăpâna lor era prizoniera lui. Plecaseră cu o zi
înainte din Asiban, capitala Siimitului, nu se opriseră decât să adape caii, şi
oboseala îşi spunea cuvântul. Pârâul Dezolării de-a lungul căruia mergeau de
vreo câteva ceasuri bune, dispăru dintr-o dată într-o grotă înaltă, mărginită
şi jos şi sus de nişte stânci ciudate, ascuţite, albe ca fildeşul. Regele Ximon
ridică mâna înmănuşată şi toată coloana se opri. Ximon descălecă, şi cu mers
vioi se apropie de grotă. Sfetnicul şi prietenul lui, preotul Gorgil îl admira,
dar şi invidie. După atâtea ore de călărit, regele, îmbrăcat în zale grele,
părea odihnit de parcă ar fi dormit toată noaptea. Ajuns la intrarea în grotă,
regele scoase sabia şi o înfipse în peretele de stâncă. La început nu se
întâmplă nimic, dar apoi, peretele începu să se cutremure şi oştenii văzură
plini de groază că ceea ce lor li se păruse a fi un munte, era de fapt un cap
de dragon pietrificat, iar apa i se scurgea în gura deschisă, ce începu să se
închidă. Un oştean se apropie de Gorgil şi îl întrebă:
- Prealuminate Gorgil, ce se întâmplă? Cine este acest monstru?
- Ehei, e o poveste veche... Este un dragon de foc, Împăratul lor
de fapt... Mai demult, a fost o bătălie mare între bunicii tatălui regelui
nostru şi dragonii de foc. Ajutaţi de vrăjitoarele Neremensis, din care se
trage mama regelui nostru şi a sorei sale Ximena, au reuşit să îi învingă...
Dar acest dragon este nemuritor, au putut doar să îl împietrească, iar apa
trebuie să curgă tot timpul în el, altfel focul dragonului se poate reaprinde
şi acesta îşi va reveni. Trupul lui poate fi strapuns doar de catre sabia
regelui nostru, o sabie fermecata care îi comandă să îşi închidă gura şi noi
vom putea trece peste capul lui, până la drumul ce duce la Castelul Torţei. Dar
trebuie să ne mişcăm repede, dacă focul apucă să se reaprindă,
dragonul îşi revine, şi blestemul nu va mai avea putere să îl facă să deschidă
gura, pentru ca apa să intre iar în stomacul bestiei.
Regele Ximon le făcu semn să descalece şi când gura dragonului se
închise le făcu semn:
- Haideţi, nevolnicilor, repede. Tu, spuse către un oştean, rămâi
la cai.
După ce trecu şi ultimul oştean, scoase sabia din dragon, sări pe
botul acestuia şi strigă la ei:
- Repede! Mişcaţi-vă!
Gura se deschisese un pic şi începură să iasă aburi, semn că focul
se aprinsese. Ostenii urcau cât puteau de repede, dar tremurau de frică.
Dintr-o dată un ochi uriaş, roşu cu iris verde se deschise aţintindu-se asupra
unuia dintre ei. Acesta de spaimă, alunecă şi căzu strigând, zdrobindu-se de
stânci... Capul dragonului începu să se mişte încet, încet, dar gura se deschise
de tot ridicându-i şi pe ei la orizontală. Apa năvăli şi stinse focul.
În faţa lor, în mijlocul unei căldări imense, mărginită peste tot
de munţi de netrecut, se vedea Castelul Torţei. Era uriaş, dar ce era ciudat la
el, părea a fi un castel invers, adică era subţire la bază şi se lărgea spre
vârf, unde trona o terasă imensă,
crenelată... Arăta ca o torţă, aşa că normal, acesta îi era
numele. Ximon şi cu oştenii lui începu să coboare pe cărarea ce duce la castel.
4.
Între
timp, în Parcul Regal, Vrabia Paparazzi dormea buştean într-un copac. Moţăia şi visa
că i se decernează premiul Bufnitzer pentru fotografie, în urma senzaţionalelor
sale poze făcute cu ocazia naşterii Prinţesei Sorina. Singura sa nemulţumire
era că trebuia să împartă premiul cu Desenatorul Şef, un cocostârc bătrân (cu
un cioc colorat în fel şi chip de cât şi-l înmuiase în toate acuarelele
posibile), şi care începuse să lăcrimeze şi să scâncească de emoţie. Nervoasă,
încerca să îi dea cu aripa peste picior, pentru a-l mustra... Moţăind şi
dând din aripă, se clătină, gata-gata să cadă de pe ramură.
Noroc cu Vântul de Bunădimineaţă, care o supraveghea surâzând de
ceva vreme, şi care o ajută să îşi regăsească echilibrul. Vrabia se dezmetici
şi încă sub impresia visului, îi răsunau în urechi scâncetele Desenatorului
Şef. Până la urmă îşi dădu seama că într-adevăr se auzea un plânset dinspre
chioşcul parcului. Curioasă zbură într-acolo,
la timp pentru a-i vedea pe Sorina şi Alexis cum se apropiau grijulii de masa
pe care stătea şi plângea micuţa făptură. Piticuţul stătea în fund, şi nu
vedea, nu auzea nimic... Când Alexis puse mâna pe el, se opri din plâns şi
văzându-i pe cei doi copii, făcu ochii mari şi începu să se înfoaie, părul i se
zbârli şi îi umflă căciula, urechile îi fremătau, ochişorii mai să îi iasă din
orbite. Se retrase spre marginea opusă mesei şi încercă să ţipe, dar nici glas
nu mai avea.. Sorina atunci îi spuse:
- Te
rog nu te speria... Nu îţi vrem răul. Vrem să te ajutăm. Eu pun fructele pe
masă în fiecare dimineaţă. Linişteşte-te, nu îţi facem nimic... Uite îţi mai
dau un măr. Şi Sorina scoase un măr din trăistuţa ei.
Piticuţul
se uită la ei, şi părea că se calmează, mai ales la vederea mărului. Se opri o
clipă din plâns, dar reîncepu să se smiorcăie, aşa cum fac
copiii mici, când se răsfăţa şi continuă să plângă deşi nici ei nu mai ştiu de
ce . Arunca pofticios câte o ocheadă la măr, si totul părea că merge spre bine,
când pe uşa chioşcului, năvăli Flufy, lătrând furios, vrând să îşi apere
stăpâna de fiinţa aceea ciudată. Piticuţul de spaimă uită de toate şi vru
să sară de pe masă. Noroc cu Alexis care în timp ce Sorina vorbea cu el, se
strecurase în spatele lui şi îl prinse. Micuţul începu să se zbată, dădea cu
pumnişorii în pieptul lui Alexis strigând:
-
Lasă-mă, lasă-mă!
Între
timp, Sorina încerca să îl liniştească pe Flufy care, dezlănţuit, lătra şi sărea
spre piticul de la pieptul lui Alexis, unde acesta, până la urmă se cuibări
înfricoşat, renunţând să mai lovească. Alexis începu să îl mângâie, şi să îi
spună să nu îi fie frică, nu i se va întâmpla nimic. Până la urmă, Sorina reuşi
să îl calmeze pe Flufy spunându-i:
-
Flufy rău! Flufy rău! Dacă nu te opreşti, nu mă mai joc cu tine!.
Flufy
se potoli, dar tot mai mârâia avertizând că nu e de glumă cu el.
Sorina
se apropie de piticuţ şi mângâindu-l, îi întinse mărul, care lucea ademenitor.
Piticuţul îl luă cu amândouă mânuţele şi surâse sfios. Alexis îl puse în fund
pe masă şi Sorina îi spuse.
- Te
rog să îl ierţi pe Flufy, dar credea că ne apără, nu a mai văzut pe cineva ca
tine. De fapt nici noi nu am mai văzut. În celelalte dimineţii venea altcineva,
tot un pitic. Nu te superi dacă îţi spun aşa?
-
Nu, îngăimă piticuţul.
-
Dar acesta era totuşi mai mare, era aproape cât mine. Am uitat într-o seară un
măr aici şi a doua zi nu l-am găsit. Şi aşa am început să las fructe aici în
fiecare seară, iar acum vreo câteva zile am stat de pândă şi am văzut cine le
lua.
-
Este tatăl meu, Milică, dar astăzi nu a putut veni, şi m-a
trimis pe mine, spuse piticuţul cu o voce subţire, tremurătoare încă, deşi se
vedea că începe să se destindă.
- Eu
sunt Sorina, el Alexis şi curajosul ăsta este Flufy.
Acesta se calmase, stătea cu botul pe labe şi picotea, până o albină
începu să îl necăjească, încercând să i se pună pe botic.
-
Ştiu cine sunteţi, vă vedem în parc. Eu sunt Milicel.
-
Voi sunteţi pitici? Întrebă Alexis.
- Nu
suntem chiar pitici.
Şi
Milicel le povesti ce ştia din poveştile bătrânilor. Mai demult un spiriduş al
Pădurilor din Munţii Hertezatului s-a îndrăgostit de o fată de pitici ce
locuiau într-o grădină a vrăjitoarelor Nemerensis. Familiile celor doi s-au
împotrivit, i-au despărţit, iar fata şi copilul ce l-au avut au fost alungaţi.
Se pare că din acel copil se trăgea familia lui.
-Ni
se spune pitiduşi, adică pitici şi spiriduşi. Unii suntem mai mult pitici, iar
alţii mai mult spiriduşi, ca şi mine... Celor din familia mea li se mai spune
Milici de Grădină, pentru că ne plac grădinile, parcurile, livezile.
-
Dacă eşti mai mult spiriduş, nu ar trebui să ai ceva puteri magice?
- Ba
da...
- Şi
atunci nu ai fi putut să faci o vrajă, să nu plângi cocoţat pe masă.
- Păi
trebuie să mă duc la şcoală... Nu ne putem găsi puterile decât ajutaţi de o
vrăjitoare... Dacă am fi spiriduşi-spiriduşi nu am avea nevoie de şcoală. Tatăl
meu este acum plecat la vrăjitoarea Brigelia, să vadă dacă ar binevoi să mă
primească la învăţătură... S-a ascuns între bagajele regelui Sobrin, spuse
Milicel, roşind... Te rog să nu îi spui...
Şi
mai povestiră ei multe. Milicel le spuse că le plac foarte mult fructele, mai
ales merele, dar ei nu pot urca în pomi. Adună fructe pentru iarnă şi le duc în
lumea lor, subpământeana, unde intră prin scorbura unui copac uriaş de la
marginea Parcului Regal. Scorbura era vrăjită de unul dintre pitiduşii care
fusese mai mult spiriduş, şi nu putea fi văzută decât de ei. Milicel era primul
pitiduş ce era mai mult spiriduş din familia lor după multă vreme. Avea
încă doi fraţi şi două surori, dar aceştia erau mai mult pitici, şi munceau la
Fabrica de Caleşti şi Camioane Regale... O soră de a lui, Miliana, fusese o
perioadă la Vrăjitoarea Brigelia dar, din păcate nu a reuşit să îşi găsească
darul magiei. Mama lor dispăruse de câţiva ani, şi nu mai ştiau nimic de ea.
Sorina
şi Alexis îl ajutară apoi pe Milicel să îşi pună fructele în căruţ, îl
conduseră apoi pe aleile parcului, până într-un loc de unde îşi luară rămas bun.
Pitiduşul se făcu nevăzut încet încet, trăgând de cărut, fericit că îşi făcuse
noi prieteni. Chiar şi Flufy îl lătră amical la despărţire.
Vrabia
Paparazzi plecase demult, de când auzise că regele Sobrin plecase la
Vrăjitoarea Brigelia... Era furioasă că ratase momentul, iar dormise prea mult.
Vroia sa ajungă la vrăjitoare înaintea coloanei regale, sa vadă ce se
întâmplă...
