îmi pare albul mai
amărui aşa, ras pe mugurii zilei
din insomniile-mi cardiace (toate beţiile, toate
gesturile de tandreţe s-au scurs prin rigole
în cristelniţele ascunse în gropile comune ale
indiferenţei). mă răsucesc atunci când cineva calcă pe
gândurile mele, sunt un soi de strigoi bipolar bântuind taverne
la
marginea realităţii putrede, viermele din carnea albă a
fructului decojit
cu lama introspecţiei. surâd apatic la ceas de umbră deşteptată, îmi
propun
să mai scot nişte cărţi de vizită, să fie acolo. le las
de obicei sentimentelor
care mă vizitează.
...unele mă mai caută. altele, nu...
ziua face plictisită un duş matinal,
apa curgându-i pe pielea cu vergeturi cenuşii. îi întind
prosopul
şi-i pregătesc cafeaua simţind o adiere pe obrazul neras.
poate
mai am viaţă în mine până la următoarea femeie.
