La o cafea

ţi-ai luat picăturile

întrebi sorbind din cafea

încheie-mi ziua asta la spate

nu ajung la fermoar

da le-am luat spun absent

de ce pui ziua asta noroasă pe tine

măcar ia pantofii aceştia din petale roşii

ai uitat azi e ultima ta zi

a mea întreb şi un rău urcă prin tălpi

până la inimă strângând-o

ai întrebat în ziua când m-ai surprins

turnându-ţi picăturile în cafea

ai întrebat surâzând ,,cât mai am?"

şase luni am răspuns

azi sunt şase luni

şase luni de când le iei singur

neîntrebat netulburat  fericit

au trecut repede zâmbesc

şi unde vei pleca acum

poţi să îmi spui mi-ai promis

nu voi pleca mă voi întoarce

acolo unde mă aştepţi deja

un vis bătu prin preajmă schilodit

scheunând dintr-o singură aripă

Acum

acum

un om s-a ascuns în mine.

îl urmăreau zâmbete sau fluturi?

nu a reuşit să îmi spună, eu nu am înţeles,

s-a ascuns prea repede în mine,  nu mai dau de el.

e mult prea ceaţă, prea multă absenţă atârnă în ungherele mele

rămase descărnate de ultimul seism.

simt ncet încet mă întoarce pe dos,

îl simt cum îşi trece mâna pe sub coastele mele,

harpă rezonând în catedrala unui vis din altă fiinţă.

voi deveni el, omul urmărit

de fluturi sau zâmbete

sau voi pleca?

sau vom pleca, îl aud acum.

acum am înţeles.

Păreri

am atâtea păreri de viaţă

câţi îngeri au căzut din raiul lui Dumnezeu

flori mi-au crescut prin palme

ţintuindu-mă de trupul pământului

şi mi-am trimis ochii spre cer cu ele

să privească bătând din pleoape mai aproape de albastru

unora li se par păsări roşii verzi

orele de trezie beţia insomnia

le-au colorat dar zborul lor rămâne

totuşi privirea mea

am atâtea păreri de frică

se apropie viaţa de mine

parcă aş fi un mort

având coşmaruri cu oameni vii

mi-e teamă să trăiesc

cum să alergi un cal până la capătul puterilor

ar muri înspumat

cum să trăieşti un cal până ar ninge înspumat

am atâtea şi-atâtea

păreri de tăcere

păreri de iubire

şi nicio certitudine

Vals negru dormind între amaranţi

demenţă

hai să nu ne mai ascundem după morminte

nu tragem clipele  cortină zemoasă

peste o tragedie  de carne şi păpuşi gonflabile

alcool

turnat în amintirea vieţilor pe care le-am putea curma

cu o simplă răzvrătire a limbii în cerul gurii uscate

sex iubire

băută din glezna tulbure de căprioară bătută

seară de seară ca o cărare spre wc-ul din curte

frigul şi frica

ne sunt carne peste oase

chilii de consolare în mănăstiri de păcat şi adulter

clipe de metal zornăie cad din buzunare

pe podelele unde asceţi netrebnici se ghemuiesc

credinţa

o conversaţie pe care nu am început-o

nu am terminat-o dar o întreţinem

un vals negru mă visează

dormind între amaranţi

sunt sufletul muritor

al lui Dumnezeu 

Cântec

Murgi şi roibi şi caii verzi de luncă

Aduc ziua la o apă adâncă

Nuferi albi şi neînmiresmaţi

Cântă lin şi negru, blestemaţi

Ziua rămâne, coboară-n apă

Cai sălbatici nechează şi pleacă

Tropot de copite mă frământă

Ploaia arde, vântul rău mă zvântă

Apusul, o ţigară stinsă-n palmă -

Palma se strânge, ziua o sfarmă

A-nceput, sfârşeşte fără tine

Un cal mă paşte pentru mâine

Noaptea, clinchet susură-n vene

Dor de tine se-alintă-n  gene

Frunză arsă, inimă-n tumult

Te iubesc al dracului de mult

Twisted

nu te-am ajuns nici azi noapte

oraşul în care te aşteptam s-a răsucit violent

şi nu te-am mai zărit

din taxiuri se scurgeau pasageri

la radio cânta ora unu noaptea

o clipă mi s-a părut că urci pe scara unui

bloc întors pe dos locatarii erau spre stradă

unii dormeau alţii nu făceau nimic

spre deosebire de cei care făceau dragoste

am căutat ieşirea blocului ca să intru

dar blocul s-a rotit gemând

nu am nevoie decât de un copac

ca să-mi fie toamnă

mi-am spus în timp ce frunzele lumii

îmi păreau tot mai puţine

nu am fumat niciodată dar am cerut o ţigară

unei femei care plutea din întâmplarea unei alte vieţi

aproape de viaţa mea

am tras primul fum şi te-am privit pentru o clipă

în ochii închişi sub care o lume întreagă fremăta

somnul se scurgea din tine în rigolele străzii

necuvântătoare pe care o întrebam cu paşi puţini

de tine

de amândoi

nu te-am ajuns nici în noaptea trecută

purtai o rochie de ceaţă ca pe-o unică ploaie

într-o vară de secetă

Linişte de iarnă

liniştea păşeşte prin ninsoare

cuvintele se sparg se risipesc

fragilă e imaginea care se înfiripă

porneşte din aburii ceaiului tomnatec

spre merele de argint atârnând din crengile

lui Dumnezeu

e totuşi iarnă vântul îşi lasă suspinele

la geamuri bătând luminos

inimi în trupul nopţii

liniştea...acea linişte locuită 

de oameni care nu mai sunt

de flori care au trecut în pas nepăsător

pe cărările pământului brun

de mirosul ceaiului din seara aceasta

Doamne, şi e atâta ninsoare!

cât poate sufletul meu

să ceară în şoaptă

să nu tulbure liniştea înmiresmată

care urcă prin zăpadă

din pământ