Netezire

îţi şterg o lacrimă

mişcarea mâinii mele

netezeşte un val

două

marea rămâne la fel de fină

ca obrazul tău

Moartea

nu nu mi-ai descreţi fruntea

şi latura nostalgică

ochiul mi-ar sta paralel peste ocean

sarea lui nu ar urca mai mult de o vreme

prin vene

nu nu mi-ai uita liniştea sub păşirea copitatelor târzii

locul de basm şi vrajă unde ne înfrigurăm şi ne

strângem cu moartea goală în braţe

ce piele caldă are şi ce bine

nu nu m-ai uita mai mult ca de un copac

sau o pădure peste oceanul fără de pământ sau regret

doar copacii stângaci

cu rădăcini în versuri şi valuri

unde peştii silhui suflă oxigen solzi

care urcă în frunzele sihastre

ce frumoasă e moartea goală în braţele mele

e caldă e femeie

urs

m-ai reteza de la prima respiraţie

nici nu aş putea să cred că te sărut

sunetele mi-ar adormi ca un urs în trecere

printre ere glaciare

aş fi frânt ca o onomatopee prin grădina cu petunii

şi aş mai şi pleca să văd

mulţi munţi şi pietrele

pe cărare suitoare şi doare

longiline ferestre scrise pe negru

prinse în arcade tăcute în bugetul de vis de nerv

şi ursul polar m-ar naşte iar cu fiecare respiraţie de piele

ploile m-ar purta în islanda cea fără de gheaţă

şi te voi iubi cu ceaţă şi neguri

voi rupe mâna domnişoarei cu un sărut

pielea crapă amăruie

în autopsia ce îţi rupe cutia toracica

pelvisul

şi sărutul nostru post mortem

Iola

îmi rup pieptul ca pe o vestă de salvare inutilă

din pectorali se înfruptă deja pescăruşi nevrotici

coastele atârnă ca nişte aripi în ocean

bat din ele

o dată de două ori

inima îmi inghite respiră zgomotoasă apa mării

rămân fără aerul dulce şi ies plutind

stângaci

flutură pe catargele sumeţite pielea zbârcită

sunt un naufragiat liber

sub ţipătul pescăruşilor

toate fiinţele care m-au bântuit pleacă

nici eu nu mai rămân

Ploaia

ştii cum bate lumina lunii

ca o durere sub coastă

delicată şi totuşi te pune pe gânduri

lumina lunii pe felinarele obosite ale străzilor

lumii

întregi

pe care am încercat să o îmbrăţişez

cu tălpile cu palmele cu genele ude şi

cu acest

ştii cum bate lumina lunii

în torentul urban din ploaia fostă

anostă încetată

şi-acum ea se scurge frenetic prin rigole

prin nările mele

ca un drog bine înţeles

care poate adăposti

câteva ceasuri

o durere firavă

generaţie

erai şi du-te

un copil cu ploi de doi

un spaţiu cu elastic iute

aveam o dimensiune o limbă în toi

nu şi numărători

creşteau pietrele însămânţate

de alţi decibeli în zori

aveai acum ştiu ceva dreptate

nu nu chema apa şi fertilitatea

dacă nu ai şolduri şi o matrice de fumat

suntem noi aceea, libertatea,

restul e tot ce nu s-a consumat