O
femeie umblă pe ochiul nestins al unui copil.
Desprins
de sub tencuială,
El
geme şi caută la sfârcul pietros.
Ioane,
zâmbeşte la soare.
Viaţa,
frumos curgătoare peste amintiri
Îţi
spală sufletul şi fiinţa.
Măgurile
strigă şi copacii aleargă-n primăvară.
Florile
îşi poartă povara mirosului toată viaţa.
Izvorul
alb, cu glas încetişor, le spune povestea.
Ioane,
de prea mult verde inima ta şuieră,
Cântă
la naiul îngropat de străbuni în tine.
Auzi
cum pământul îşi varsă prin goruni aleanul?
O
stea se stinge şi fumul ei doare.
Sâmbătă,
femeia-ţi mângâie umbrele de pe obraz.
Dezgolită
de ceață se prelinge în făptura ta.
Ioane,
un murmur te-agaţă de marginea lumii.
De
s-ar sfârşi aerul şi pământul,
Respiră
privirea iubită şi păşeşte în tine.
Zânele
plimbă cai sângerii
În
prima zăpadă, neninsă din nori.
Urmele
copitelor înfloresc în taina sufletului.
Ioane,
lasă marea să intre în greul trupului.
Să
îţi umple oasele de nesfârşit şi adânc.
Tu,
făt nenăscut, îmbrăţişai, geamăn, munţii.
Cerul
cuvântă şi scrie cu păsări.
Desluşit,
zborul nu se mai întoarce.
Doar
urma păsării în aer, nici vântul nu o şterge.
Ioane,
începe măcinişul zorilor.
Trezeşte
pruncii, spală-i, dă-le hrană curată.
Dezbracă-i
şi trimite-i în lumină.
Pluteşte
un vers dezlegat de oprelişti.
Metalul
luceşte tăios în oglinda teiului,
Durerea
aşteaptă suav şi unduios.
Ioane,
ia aminte, urmează focul pe pajişti,
Moartea
lentă a timpului în colivii abstracte.
Limpezeşte-te
în căuşul palmei întinse de Dumnezeu.
.
