Nu azi

tu nu vii singură

întotdeauna mai aduci o umbră

două

încerc să ascult, dar nu înţeleg de unde ai apărut azi

nu te ştiam să fi plecat -

e drept, în ultimul timp

am fost absent mai mult decât prezentul nepăsător...

să spunem că am stat întins pe un caldarâm înverzit

cu capul rezemat de bordura inertelor minute

în calea unor trecători de lemn, stropit de umbrele lor -

niciun surâs de-al tău nu poate să lămurească nimic

el doar ascunde răsfăţ şi aiurire cotropitoare

ştii că eşti iubită şi te complaci, respiri senzaţia cu toată pielea ta

pe care mi-o faci cadou la fiecare întâlnire

dar astăzi nu ştiu de unde ai apărut

nu ştiu de ce ai venit

nu azi

nu vreau să mă vezi cum stau, fără umbră

o marionetă cu aţele rupte, încurcate

întinsă pe trotuarul mucegăit

Nostalgie

Din degete îmi curgeau străzi prelungi

cuvintele se plimbau în silabe albe sau colorate

străzile duceau în parcuri unde lumina cânta prin ramuri

nu aveam nevoie de mişcare ca să înţeleg

aveam nevoie de inerţie de oprire într-un cuvânt

care să mă cuprindă

plimbarea ar fi fost  o respiraţie peste febra  unui sentiment

suflarea mamei peste o frunte arzândă de copil

care creşte prea repede pentru o copilărie mult prea scurtă

din degete îmi curgeau străzi care hoinăreau prin oameni

admirându-le inima şi ochii de culoarea lemnului neştiutor

odihnindu-se într-o poezie scrisă pe un laptop prăfuit

eram noapte şi eram poate primăvară

sigur nu eram om

pentru că prin mine nu se plimba nicio stradă

iar degetele le păstram cu nostalgie

de pe vremea când eram

copilărie

Viol

el îşi plimba încă mâinile

pe corpul femeii inerte

o privea cu plăcerea şi pofta

ce crescuseră odată cu vârsta şi pierderea

simţului moral şi a inutilei empatii

era cel mai liber om

doar ura îl mai înlănţuia  de câte o victimă

ura prospeţimea, viaţa lor

pe aceasta o urmărise de ani de zile

o lovise cu maşina noaptea târziu

într-o parcare la supermarket

o dusese în biroul lui unde mirosea a nuc proaspăt tăiat

şi în care trona  un  tablou cu propriul portret

zâmbitor şi atotcunoscător

o violase plină de sânge

şi aproape moartă

îşi băgase în vaginul şi gura ei tot ce ani de zile

îşi imaginase că ar fi posibil

de la respiraţia cangrenoasă şi scuipatul aruncat printre dinţii galbeni

la mădularul bicisnic degetele lacome şi mustaţa şobolănie

faptul că totul se petrecea sub binecuvântarea acelui Eu înţelept din tablou

îi dădea senzaţia că ar fi viu cu adevărat

sporea plăcerea până la extaz

femeia se încovrigă tremurând în poziţie foetală

în timp ce zâmbitor

cel mai liber om din acel birou mirosind a nuc tăiat

urina pe ea

femeia muri în acea noapte