Răboj

privesc  cum luna îşi suflecă poalele

cerul adânc a venit înspumat

se zbat nişte cai nechezatul lor înmlăştinat arată sudul

nordul strigă luuuupul! pe paşi de haită dansantă

să  sorb orele

 iarna încinsă cu şorţ pregăteşte un ceai

infuzează  brazii în vânt

aroma de răşină răstoarnă  valea în cerul gurii

am să plec vinovat de prăduirea samavolnică a veşniciei

 mai scurtă cu viaţa mea

peroanele clipocesc tulbure în sughiţul şi vaierul unor cerşetori

uitaţi de ultima mântuire

înfofoliţi în pături de nurcă verde serviţi cu rugăciuni reîncălzite

îşi sparg măselele în scrâşnirea zadarnică după o pastilă

trag  de trenurile din aceste gări le  adun în gheme bile de demolare din care

ameţite şi tuşind se rostogolesc mamifere purtând moartea în braţe

ca pe bunul cel mai de preţ

între timp pământul se învârte cianotic

mai lasă un semn după fiecare tăcere

Cum ai cânta

iubeşti pe cineva...

cum ai cânta la viaţa lui

ca la un instrument muzical

mângâierea scoate sunete din harfă

iar inima ritmează ecouri prin venele care  flutură

în carne

în  vântul năbădăios

doar publicul vorbeşte despre singurătate 

Urna

am să te rog să nu revii
aşterne  maldăre teancuri groase  de dispreţ
straturi geologice de nepăsare
fă să curgă o mlaştină peste mine
să-mi înglodeze puhava trăire şi cinica introspecţie

am să revin  să-ţi cer împrumut iubire
( la partaj ţi-am dat prea multă)
nu mă băga în seamă
asmute un doberman de ai la îndemână
sau doar priveşte prin mine
la peretele iubitor şi cald
voi dispărea ca orice fantomă

apoi într-o seară am să-ţi  las luna la geam
cu un bilet
“iubito  aici e cenuşa dragostei noastre
împrăştie-o tu pe cer ”

Tolba

femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea

când seacă trecerile prin oasele luminii

în ochii tăi cu luciri de frunză de nuc şoimii se rotesc flămânzi

omătul  linge tălpile catifelate

adulmeci  şi buzele încreţesc un zâmbet crud

un vânt plin de lupi vineţii  îţi hăituie vânatul

luna priveşte  tresare când o mână i se aşează grea pe umăr

găseşti  lacul  îngenunchezi

îţi priveşti  şi te priveşte sufletul  captiv sub gheaţă

părul dezmierdat de peşti pare că a mai crescut între timp

*  * *

vânătorule tu numai ziua iei urma vieţuitoarelor

dar noaptea asta te-a prins în mrejele-i albe

(ielele vineţii ale zăpezii te-au ademenit )

tolba-şi risipeşte sufletele în urmă

firimituri pentru întoarcerea acasă

câinii de frig au intrat într-un  leş de cerb  care acum

te urmează pe cărări

pe un lac o lebădă pare prinsă-n gheaţă

îi auzi cântul descântul şi o săgetezi

febril să o adaugi la trofeele nopţii

te apropii şi vezi o femeie mai albă ca zăpada în care agonizează

îi ţii îndurerat capul în palme

 două frunze de nuc îi cad din ochi în ultima suflare

din pântecul săgetat curge sânge cald

zgomote sub gheaţă ajung până la tine

mirat şi plângând vânătorule mori înecat

tras  de două braţe mai reci ca apa din care ies însângerate

 cerbul urlă chinuitor

*  * *

luna priveşte tresare când mâna i se ridică de pe umăr

femeia se evaporă în primele raze ale soarelui

din cerb ies câinii urmând firimiturile spre casă

femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea

Ieri

ai venit ieri de la mare purtai plaja printre bagaje

mi-am lipit urechea de a ta ascultând valurile la Eforie

mi-ai spus că ţi-ai uitat singurătatea la hotel

lângă volumul de Camus

apa nu ţi-a plăcut anul acesta devine tot mai sărată

algele o fac să pară un fel de ciorbă de peşte

au găsit un turist agăţat între valuri

plin de zgârieturi mai rău se încurcase încercând să scape

ce-i drept liniştea nu ţi-a afectat darul vorbirii îmi zâmbesc

apoi am ajuns acasă şi m-am bucurat de fiecare centimetru

de piele bronzată

anul viitor voi rămâne eu acasă

îmi spui cu gândul susurând peste cearceafuri