Concursul ,,O zi în România Perfectă" la final - textele şi autorii evidenţiaţi, păreri personale şi loc de concluzii

  Şi s-a mai încheiat un concurs. ,,O zi în România Perfectă”, concursul de eseuri pentru profesori şi elevi (clasele V-XIII), organizat de Asociaţia 1387 Călan şi Liceul Tehnologic Ovid Densuşianu din aceeaşi localitate, şi-a anunţat câştigătorii. Ce a însemnat acest concurs? În cifre, 134 de participanţi de la 43 de instituţii de învăţământ din 18 judeţe ale României. 34 de juraţi puşi la treabă. Poate unul din cele mai originale jurii, ca număr de persoane şi diversitate profesională, socială, culturală etc. Multă muncă, tact şi totodată determinare, încăpăţânare din partea organizatorilor – felicitările, sau orice alt gen de recunoaştere, merg spre Claudiu Băileşteanu, the wizzard, omul care a pus ţara la cale, la propriu, care a născocit acest proiect, a crezut în el mai mult decât oricine .  În realitate, acest concurs a fost un efort (care poate părea sisific, utopic la prima judecare)  de a mişca lucrurile, de a scoate suflete din inerţie, de a le forţa în a da glas trăirilor de zi cu zi, speranţelor, viselor, a le striga sau măcar şopti, dar şi a căuta, a propune soluţii pentru România, atât de iubită, atât de hulită. Am fost membru în juriu şi prins în organizare, într-o anumită măsură. O experienţă folositoare, şi solicitantă, provocatoare. Pe ansamblu a fost un câştig, pe care vă las să îl judecaţi postând eseurile câştigătoare. Plus unul, al unui suflet de 14 ani, care m-a ,,prins”, acel copil are ceva deosebit, modul în care asociază şi foloseşte termenii, cuvintele, mi se pare că arată temeritate şi nevoie de explorare, inovare semantică, lingvistică – Raluca Medeleanu se numeşte fătuca. După cum spuneam, vă voi lăsa dumneavoastră, celor care veţi avea răbdare, timpul şi dispoziţia necesară pentru citire, toată libertatea de a judeca câştigul adus de acest concurs.  Locul pentru concluzii. Materialele sunt brute, needitate. Partea mai puţină plăcută a fost cea în care a trebuit să depunctăm, practic să descalificăm, lucrări care au fost create covârşitor prin copy/paste. 9 lucrări de toate. Nu am făcut mare tam-tam, organizatorii au informat profesorii coordonatori cu link-urile doveditoare spre sursele de inspiraţie. A fost totodată şi un prilej de amuzament amar, pe lângă aşteptatele incursiuni pe care elevii le-au făcut în blogurile de atitudine civică, de turism, de referate sau concursuri cu temă oarecum asemănătoare, am avut surpriza de a găsi surse mai puţin obişnuite, cum ar fi Prince Ea (un rapper, poet) sau Vladimir Puştan, un predicator!! Cum spuneam, nu au fost multe cazuri, 9 la număr. O primă ediţie de bun augur pentru următoarea, cam aşa aş rezuma, lucid şi obiectiv, atât cât pot. Şi acum vă las pradă cititului.  

Premiul revistei ,,Lada de zestre”

Andreea Pălăcean, 17 ani, Colegiul Naţional Unirea , Târgu Mureş, jud. Mureş

Evadare

30 decembrie 1984. Era trecut demult de ora de culcare. O stare de neliniște mă cuprinse și mă foiam în așternuturile subțiri ale patului și încercam în zadar să-mi găsesc o poziție comodă și să adorm. Prin crăpăturile fine din zidurile camerei intra un curent de aer rece iernatic, care îți îngheța sângele în vene. Mi-am ridicat capul de pe pernă și am privit în jur, ținând încă sub pătură partea de jos a corpului nemișcată, pentru a mă încălzi. Cămăruța sărăcăcioasă era luminată doar de razele trimise de un felinar din stradă, care se strecurau prin jaluzelele trase ale geamurilor. Încăperea semăna cu salonul unui spital, paturile fiind lipite de-o parte și de alta a pereților, lăsând pe mijloc un culoar îngust de trecere. Felul în care erau orânduite dădeau o notă sumbră și neîngrijită dormitorului improvizat. În fiecare pat se odihnea câte un trup firav de copil, iar ridicările ritmice și lente ale pieptului dădeau în vileag starea de somn profund în care se aflau micuții. Respirația lor fierbinte și calmă emana aburi de un alb translucid până în înaltul tavanului, risipindu-se mai apoi în aer. De obicei nu aveam probleme cu somnul, nici cu frigul iernii, de care mă călisem cu mult timp în urmă. Însă, în noaptea aceea nu puteam dormi. Patul meu se afla chiar sub fereastra ce dădea în strada principală, care ziua era împânzită de oameni și câteodată de zgomotul făcut de motorul vreunei mașini cu număr par sau impar, în funcție de ziua săptămânii. Culcată pe spate, priveam cerul infinit cu milioane de stele răsfirate ce se zărea printre jaluzele. În sticla murdară a geamului, un chip de o paloare nesănătoasă mă țintea cu o privire tăioasă. Ușa din lemn putrezit a camerei scârțâi groaznic, gata să se desprindă din balamale. În nopțile cu crivăț, curenții de aer obișnuiau să miște ușa, lăsând să se propage în cameră pârâitul asemenea unui strigăt disperat de ajutor...de această dată zgomotul fu prelung, de parcă ușa a fost împinsă precaut până aproape de perete. După momente lungi ce sfidau în mod ironic sfera temporală a lumii, podeaua trosni ușor sub pașii fini a unei ființe. Mi-am tras temătoare cearșaful subțire până la nivelul nasului, inhalând neintenționat mirosul de umezeală și stătut impregnat în material. Gestul îmi dezveli picioarele până la glezne, trimițând un frison de frig și emoție în întreg corpul. "Trebuie să fie îngrijitoarea. Dacă mă prinde trează, mâine am să frec de una singură

mucegaiul din spatele dulapurilor de bucătărie...Sau mai rău, am să spăl zidul plin de desene în cretă

din spatele grădinii." Pașii erau nesiguri, din când în când mișcările bizare ale ființei fiind dezvăluite de trosnitul podelei vechi. Se apleca în direcția fiecărui pat, privind atent la fețele copilașilor, pentru a constata mai apoi că nu era persoana pe care o căuta. Mi-am tras pătura peste cap, dezvelindu-mă până la gambe. Ființa se opri într-un final lângă patul meu. Mi-am ținut respirația încercând să par adormită. În zadar. Mi-am simțit pătura smulsă de pe mine, aruncată undeva pe podeaua murdară. Am țâșnit revoltată din patul șubred, ignorând vântul tăios care sufla fără milă prin cămașa de noapte subțire. M-am clătinat pe picioare, aproape dărâmând scaunul scund de lângă pat, pus pe post de noptieră. În fața mea stătea un băiat de o vârstă cu mine, îmbrăcat după – ce credeam să fie – moda vremii. Pantalonii din postav de calitate trădau venitul bun de care dispunea. Mi-am privit rochia de noapte, singura pe care o aveam...îngălbenită, pătată, îmbâcsită. Un gust acru de invidie mi se urcă din stomac, aproape cedând tentației de a-l lovi pe băiatul ce-mi zâmbea nevinovat. Liniștea devenea stânjenitoare. El continua să mă privească senin, nedând semne că voia să își explice apariția neașteptată. Mi-am coborât vocea, fiind atentă să nu trezesc pe nimeni.

- Ummm...Ai putea să-mi spui cine ești?

Băiatul răspunse cu un zâmbet tâmp. L-am privit enervată, când mi-a întins niște haine curate și frumos împăturite, ce emanau un miros de proaspăt spălat. Nu mai simțisem mireasma aceea plăcută de lavandă din primăvară, când îngrijitorea ne spăla hainele și lenjeria de pat. Am întins involuntar mâna spre ele, retrăgându-mi-o brusc când mi-am dat seama ce făceam. Un nou val de iritare îmi pompă sângele în obraji.

- Nu am nevoie de mila ta! am rostit, fără să vreau, mai tare; am continuat pe un ton mai prudent.

- Ce, crezi că poți să dai buzna într-un orfelinat și să nu te aștepți la consecințe? Așteaptă și ai să vezi. Numai...numai să se deștepte îngrijitoarea și...și va fi vai și-amar de tine.

Băiatul zâmbi distrat și mimă o persoană care doarme dusă, reproducând până și un fornăit ușor și un murmurat neînțeles. Îmi întinse din nou hainele, de data aceasta cu ochii rugători, așezându-le pe marginea patului, se depărtă câțiva pași de ele și se întoarse cu spatele ca să mă schimb. Nu accepta un nu ca răspuns. Am mângâiat hainele din materialul fin și moale la atingere. În cele din urmă, cedând, am

îmbrăcat costumația primită cadou. Băiatul se întoarse și mă examină, dând din cap mulțumit. Îmi întinse mâna, cerând voie din priviri. I-am luat-o cu ezitare, iar el m-a smucit, trăgândumă rapid spre ușă. Am încercat să mă opun, însă el nu dădea semne să se oprească sau să dea drumul. Eram la un pas de a trece pragul ușii, când eram pe cale să dau drumul unei exclamații de protest. Țipătul nu se mai izbi de zidurile mucegăite ale orfelinatului. Noi doi pluteam în mijlocul cerului înstelat, săltându-ne pe dale de piatră invizibile, mâna mea prinsă într-o strânsoare fermă într-a lui. Drumul nostru prin văzduh începea să coboare. Acum număram parcă treptele unei scări inexistente, care era pe cale să se sfârșească. 3...2...1... De pe ultima treaptă am simțit agonia scurtă de a cădea în gol, inima venindu-mi până în gât, înghițind-o mai apoi cu greutate. Am simțit asfaltul tare sub tălpi. Mi-am deschis ochii pe care îi închisem din reflex în momentul plonjării, și am privit buimacă în jur, amețită de sunetul strident de fundal. Stăteam în mijlocul unui bulevard imens, plin de oameni care treceau în grabă pe lângă noi, aruncând priviri fugare, dezinteresate celor doi copii ce stăteau nemișcați în mijlocul mării de oameni. Visam. Da, trebuia să visez, căci totul părea ireal, prea bun ca să fie adevărat. Clădiri imense cât zgârie-nori, acoperite de pancarde colorate și sute de beculețe aprinse în culori calde, plăcute ne înconjurau. Cele două bulevarde principale se intersectau într-o cruce uriașă, accesată neîncetat de milioane de mașini cu motor zgomotos, însoțite de claxoane repetate ce redau nerăbdarea șoferilor. În fața intrării unei clădiri erau instalate mai multe standuri, fiecare cu marfă proprie: haine, bijuterii, pantofi, ustensile de toate felurile, iar la marginea rândului era un chioșc la care se vindeau plăcinte calde, aburinde. Mirosul aluatului copt îmbia cetățenii flămânzi și înfrigurați să se oprească și să privească cu ezitare taraba, pentru ca mai apoi să se apropie și să ceară una. Femeia care împărțea plăcintele se făcea ușor plăcută, iar după ce făcea un schimb rapid de replici cu clientul, își striga varietatea de produse proaspăt scoase din cuptor cu o voce clară ce răsuna în întreaga piață. Încurajați, restul vânzătorilor își strigau și ei marfa în gura mare, însă nu aveau atâta noroc. L-am tras cu forță de mână pe băiat și l-am târât până în fața chioșcului. Nerăbdarea mea îmi fixase întreaga atenție pe plăcinta din care eram dornică să mă înfrupt, astfel scăpându-mi

momentul în care băiatul trecu ușor prin corpul unui om nevinovat care îi bloca calea. Băiatul își continuă plictisit drumul, târât de fată, în timp ce bărbatul, cuprins de panică, își pipăi speriat pieptul, mâinile și picioarele, asigurându-se că încă le mai avea. Am ajuns din doi pași în fața doamnei care împărțea binevoitoare plăcintele, ce primea în schimb un număr de hârtii de culori diferite. În spatele ei, un radio vechi, asemenea celui de la orfelinat pe care îngrijitoarea îl folosea să asculte știrile după-amiezi, reda o melodie ciudată, veselă, cântată de un grup de oameni conduși de un solist priceput. Între timp, la auzirea notelor familiare, un grup de bărbați de toate vârstele se adunaseră, ținând în mâini pahare cu un lichid stacojiu, din care ieșeau aburi. Cu toți, rumeni la față, se prinseră de după gât și începură să cânte împreună cu vocile de la radio, cuprinși de o frenezie și beatitudine molipsitoare.

- ...Mai bine haimana decât trădător...Mai bine huligan decât dictator...Mai bine golan

decât activist...mai bine MORT! decât comunist...

Piața s-a umplut de chiuituri și râsete, bărbații înălțând paharele către cer. Eu continuam să-i

privesc cu o nedumerire întipărită în priviri, zâmbind la afecțiunea pe care și-o manifestau niște

străini unii față de ceilalți.

Orfelinatul era ca un loc dezertat, noi neavând voie să primim vizite sau să ieșim în afara proprietății. Eram ținuți captivi până în momentul în care venea cineva să ne adopte, lucru care se întâmpla mai rar decât niciodată. Am mai auzit de termenul de ”comunism” la radio și în frânturi de conversație pe care le prindeam dintre îngrijitoare și un domn care o vizita regulat. Bărbatul povestea aprins, cuprins de mândrie și dragoste de patrie, despre regimul instaurat în urma războiului, neavând decât cuvinte de laudă. El obișnuia să poarte un element de vestimentație cu inițialele C.A.P., gesticulând în zona literelor gravate pentru a spori efectul dramatic. Ziarele pe care le aducea cu sine reprezentau singura sursă a trecerii timpului, căci, închisă în clădirea dărăpănată, uitam de noțiunea timpului, iar zilele erau simple numele barate în calendar cu nonșalanță. În ziua în care am avut îndrăzneala să întreb din curiozitate de înțelesul noului termen ce mă intriga, am primit drept răspuns o palmă usturătoare și am fost trimisă să frec podelele intrării. După câteva zile de persuasiune, îngrijitoarea m-a mustrat pentru neobrăzare, răspunzând resemnată:

- Ar trebui să-i mulțumești tovarășului Ceaușescu pentru tot de ceea ce dispui. Fără el ai fi în stradă, cerșind, fără vreun colț de pâine amărât pe care să-l mănânci.

Și iată azi mă aflam în mijlocul unei mulțimi, de mână cu un băiat necunoscut, privind un grup de oameni ce cântau un cântec inofensiv, plin de subînțeles.Un bărbat cu servieta și ziarul la subraț, trecu pe lângă mine, materialul mânecii lui atingând din greșeală umărul meu. Ochii mei îmi ajungeau doar până la nivelul cotului lui, astfel am observat data tipărită a ziarului. Momentul a fost prea scurt, iar data era identică...așa că nu observasem diferența imensă de ani. 30 decembrie 1989. Băiatul îmi strânse mai puternic mâna, articulațiile ei albindu-se, și porni într-o goană nebună, nelăsându-mi timp să procesez diferența de dată. Zări probabil ce căuta, căci își încetinise pasul, respirând calm, fără nici un efort. S-a oprit în fața unei uși translucide a unei alimentare și apăsă mânerul ei, hotărât să intre în clădire. În loc să intrăm în raioanele ordonate, cu puținele produse așezate pe rafturile metalice, am pășit pe o podea făcută din grătare de metal dur, care zăngănea și vibra la fiecare mișcare. Era întuneric peste tot în afara unor zone luminate de reflectoare puternice ca niște scene ce își așteptau protagoniștii. Sub lumina unui astfel de dispozitiv, pe podeaua camerei de dedesuptul grătarului, erau înșirate oasele unui animal pitic ce semăna cu un câine de talie mijlocie. Am dat să-l întreb pe băiatul care refuza să-mi dea drumul mâinii, însă el mă opri cu un gest și îmi arătă cu o mișcare a capului o pancardă pironită de unul din stâlpii susținători ai grătarului de fier. ”PEȘTERA URȘILOR. MARE ATENȚIE LA PICIOARE ȘI CAP. NU FACEȚI POZE”.

O peșteră?! Nu era posibil! Citisem de așa ceva în cartea pe care am strecurat-o în camera comună din biblioteca orfelinatului. Desenele prost făcute și pozele în alb-negru din manualul uzat nu putuseră să redea maiestuozitatea formațiunilor naturale făcute în timp de apă. Băiatul îmi arătă împrejurimile, mimând procesul în care se formară stalactitele și stalagmitele, oprindu-se câteodată, nedând drumul mâinii, pentru a-mi da prilejul să citesc tăblițe din plastic laminat lipit de măsuțe mici de lemn pe care erau scrise informații suplimentare. Când îmi ridicam ochii de pe scrisul pipernicit, porneam mai departe în ritm alert, iuțind pasul după fiecare oprire, de parcă eram în întârziere. Nu era nimeni în peșteră în afara noastră, dar nu dădeam importanță. Când am putut zări în sfârșit o ieșire, băiatul a început să alerge de-a dreptul, târându-mă după el. A apăsat mânerul de fier al ușii și am trecut de pragul ei...pentru a ne găsi într-o încăpere bine luminată, luxuriantă, călcând pe podeaua acoperită de un covor gros sângeriu. Un pian mic, de modă veche, poleit cu aur trona în colțul opus geamului înalt, care era acoperit de perdele de catifea roșie roială. Lângă geam erau așezate câteva fotolii demodate cu broterii înflorate, complicate, puse în jurul unei mese joase, sculptate din lemn de trandafir. Spațiul larg de sub candelabrul masiv de

cristal era liber, permițând mișcarea ușoară prin cameră și chiar a dansului. Băiatul îmi citi gândul și făcu o reverență plină de grație, întrebând din priviri dacă îi acordam acel dans.

- Nu ar trebui să întrebi înainte să îmi apuci mâna? am întrebat spre a-l tachina, reținândumi zâmbetul.

Îmi răspunse cu un zâmbet stânjenit, însă strânsoarea fermă a mâinii nu slăbi. Am făcut o plecăciune stângace și i-am pus mâna pe umăr, lăsându-i brațul să-mi cuprindă talia, trăgându-mă aproape. M-am lăsat moale, purtată de el, și am valsat prin camera de poveste a castelului Peleș. Ne-am învârtit nebunește, râsul împletindu-se cu respirația noastră sacadată. Cu ultima piruetă, l-am tras după mine prin ușa secretă din spatele unui dulăpior, apăsând mânerul intrândului și trăgându-l pe băiat prin tunelul îmbăiat în penumbră, nedând drumul mâinii. Nu am apucat să fim absorbiți pe de-a întregul de negură, căci am deschis o ușă învechită de lemn a unei căbănuțe și am ajuns pe o insula pustie din lacul Siutghiol, insula Ovidiu din apropierea Mamaiei. Băiatul alergă mână în mână cu mine, în același ritm, pună pe vârful singurei și celei mai înalte coline de pe fâșia de pământ. Nu ne-am oprit până ce am ajuns pe culme, scăldați în razele soarelui slab, deja aproape de apus, inhalând aerul sărat și răcoros. Cu un consimțământ mut, am alergat înapoi spre singura cabănuță de pe insulă, deschizând ușa prin care venisem și pășind prin intrare pentru a ajunge într-un alt loc, total neașteptat. Eram într-o sală complet goală, ecoul pașilor noștri spărgându-se de pereții camerei. Încăperea nu era luminată, peretele din fața noastră fiind un zid de sticlă ce dădea spre bulevardul pe care îl vizitasem în ziua aceea, de data asta fiind noapte. Strada și intersecția era plină de oameni ce scandau și fluturau drapeluri, unii sunând din goarne sau claxonând de la volanul mașinii. Ajunsesem la timp să vedem ceva ireal. Piața, luminată de felinare, căzu într-o tăcere absolută când pe fațada clădirii în fața căreia oamenii se adunaseră și protestau se proiectă un mesaj, cu o numărătoare inversă. ”UN MOMENT DE RECULEGERE PENTRU VICTIMELE CĂZUTE LA COLECTIV...4...3...2...1...” Era incredibil. Nimeni nu mai scanda. Nimeni nu mai vorbea. Nici măcar copiii mici prezenți la protest de mână cu părinții nu plângeau. Nimeni nu îndrăznea măcar să respire. Cu toți își țineau respirația și stăteau cu capul plecat, în semn de respect. După ce mesajul dispăru de pe clădire, oamenii își reluară protestele, mai uniți și mai hotărâți ca niciodată. Era de parcă asistam la primirea lui Mihai Viteazu la Alba Iulia, oamenii văzând în el o speranță și o figură eroică, cât și un părinte al țării. M-am uitat la băiatul de lângă mine. El refuză să mă privească și își aținti atenția în continuare asupra intersecției arhipline, prevestind evenimentele următoare. La un semn știut doar de ei, protestanți își înălțară fâșiile de hârtie colorate roșu, galben sau albastru, până atunci ascunse, și folosindu-se de un dispozitiv asemenea unei lanterne, luminară cu toți deodată bucățile de hârtie, formând un tricolor. Nu aveam cuvinte. Tot ceea ce vedeam era un simbol al unității, al simbiozei dintre istorie, cultură și societate, românii, care au trecut prin greutăți încă din vremea lui Decebal și Traian, și până în zilele noastre, continuă să lupte neîncetat pentru drepturile lor, nelăsându-se asupriți sau călcați în picioare. După câteva minute scurte, în care drapelul improvizat a fost luminat și fluturat în aerul rece al iernii, mâinile obosite coborâră fâșiile de hârtie colorată. Băiatul se întoarse spre mine, strângându-mi ușor mâna pentru a-mi atrage atenția. Mă întreabă din priviri dacă să plecăm, iar eu răspund dând din cap în semn de aprobare. Parcurgem cu pas alert drumul până la ușa din fundul încăperii, cea pe care am venit, și ne-am îndreptat spre ultima destinație. De îndată ce am pășit în afara camerei, talpa pantofului uzat călcă pe iarba de un verde crud, care abea se distingea prin negura nopții. Băiatul scoate din buzunarul din spate al pantalonilor o lanternă pe care o aprinse, luminând o sumedenie de cruci pictate într-un mod haios. Ne aflam în Cimitirul vesel. Băiatul s-a lăsat tras de mine în timp ce eu îl purtam neobosită prin rânduri întregi pe cruci, aplecându-mă să citesc mesajele albe, hilare de pe pietrele funerare de un albastru voronețian. Mă prăpădeam de râs la inventivitatea oamenilor, în timp ce băiatul mă privea cu ochi calzi, înțelegători. Am continuat să privesc crucile, când, am zărit cu colțul ochiului un mormânt care îmi atrase atenția prin lipsa de picturi și, mai ales...prin numele persoanelor îngropate acolo. Mă aplec ușor înainte încercând să citesc de departe inscripțiile de pe mormânt. Inima îmi palpită, mâinele începând să-mi transpire, în timp ce sângele îmi pompa vertiginos prin vene. Figura îmi prinse o culoare nesănătoasă, lividă, asemenea unei persoane anemice care era gata să leșine. Băiatul observă brusca mea schimbare de atitudine și privi în direcția ochilor mei, înlemnind. Își mări prinsoarea, nedând semn nici de data asta că avea să îmi dea drumul. Atât mi-a fost. M-am smucit, răsucindu-mi încheietura dureros, eliberând-o în cele din urmă din strânsoarea de fier. Văzându-mă liberă, am fugit înspre acel loc, îmbrățișând piatra de căpătâi. În urma gestului spontan, băiatul scăpă lanterna, fascicului de lumină căzând pe mine. Stătu în loc, cugetând, pentru ca mai apoi să murmure cu o voce groasă și amenințătoare, asemenea spintecătorului de suflete.

- Fie cum vrei.

Erau ultimele cuvinte pe care le auzisem...și prima dată când îl auzisem vorbind. Deși vocea lui dură ca oțelul, menită să sperie lumea, puteam simți o urmă de bunăvoință în tonul înmuiat.Scoase o pălărie neagră de modă veche de la spate și mă salută cu un zâmbet trist înainte de a-și așeza-o pe cap și de a dispărea de pe iarba moale a cimitirului. M-am întins sfârșită pe lespedea rece de marmură, aducând genuchii la piept. Înainte ca lumina lanternei să se stingă, iar eu să cad într-un somn adânc, am îndrăznit să întrerup liniștea locului de veci, șoptind:

- Sunt acasă, mamă...tată...

În următoarea zi, dis de dimineață, copiii orfelinatului o alertară pe îngrijitoare despre copila care, chircită, nu părea să se trezească. De îndată ce femeia apăru, își dădu seama din paloarea cadaverică a fetei și pulsul inexistent că nu mai era nimic de făcut în privința ei. Îngrijitoarea îi gonise pe copiii îngrijorați, amenințându-i cu pedepse crunte. După ce a rămas singură în cameră, s-a aplecat asupra patului subred, a luat cearșaful căzut pe podea și înveli corpul, având grijă să acopere ochii deja închiși ai fetei. Zâmbetul melancolic și fața senină a orfanei îi trimise un val de repulsie, greață și milă, imaginea chipului ei bântuind-o multă vreme după aceea. Aerisi camera și ieși repede, gândindu-se să anunțe miliția de decesul subit al copilei. Ajunse în biroul ei și se așeză pe scaun, gata să formeze numărul de urgență, notându-și totuși mai întâi detalii, cum ar fi ora și data decesului. 31 decembrie 1984, jumătate trecut de orele 9. În momentul în care ofițerul de la celălalt capăt al liniei răspuse, tot la ceea ce se putea gândi îngrijitoarea era de unde făcuse rost orfana de hainele noi, chiar scumpe, cu care o văzu îmbrăcată.

Premiile Speciale ale organizatorilor

Delia Semaca, 18 ani, Colegiu Naţional C.D. Loga Timişoara, jud. Timiş

O zi în România perfectă?

Numai alăturarea acestor doi termeni mă face să pufnesc, din cauza alăturării oricărui cuvânt cu intangibilul „perfect”. În primul rând, probabil ştim cu toţii, că nimic în această lume nu este sau nu

poate fi perfect. Şi de ce ai vrea să fie, până la urmă? Natura perfecţiunii nu se înţelege cu cea umană. E ca şi cum ai încerca să uneşti focul cu apa – se vor anula şi se vor război la nesfârşit, poate chiar şi după ce noi nu vom mai fi. Eu cred că perfecţiunea depăşeşte graniţele lumii noastre deosebite, prin imperfecţiunile ce o definesc. Aşadar, dacă lumea noastră ar fi fără greşeli, ne-am pierde cea mai frumoasă parte din viaţă şi anume necunoscutul. Elementul fortuit al fiecărei zile de mâine - caracteristică întâmplătoare sau poate chiar calitate! – dacă mă întrebi pe mine. Ea îţi dăruieşte surpriza din fiecare zi, o întâmplare, o persoană ce are puterea de a-ţi face ziua specială, încât s-o ţii minte peste ani şi ani. Tu ai mai aştepta aşa ziua de mâine dacă ai ştii că toate zilele sunt la fel ca şi cele precedente? Ai mai avea speranţă? Ai mai avea voinţă sau dorinţa de izbândă? Nu! Pentru că ai avea tot ce ţi-ai dori, dar fără să fi muncit prea mult pentru acel ceva. De exemplu, dacă toţi elevii ar lua zece la şcoală. Toţi ar înţelege fizica. Toţi ar şti să rezolve orice ecuaţie de la matematică. Toată lumea ar fi fericită. Pe stradă, ai vedea doar oameni bogaţi, în bolide luxoase, lăfăindu-se în haine de designeri, cu portofele prea pline de bani. De fapt, ar arunca în jurul lor cu bani, căci ar avea prea mulţi şi n-ar mai şti ce să facă cu ei. Te-ai aştepta să spun că o gloată de oameni s-ar bate între ei ca să ia „grosul”. Dar nu, pentru că fiecare ar avea bani câţi ar vrea, de fapt, fiecare are tot ce vrea. Aşa că, în loc de gunoaie, strada ar fi plină de bani, pe care nu i-ar lua nimeni. Fără cerşetori, fără oameni suferinzi sau în suferinţă. Recunosc, perfecţiunea ar avea şi câteva aspecte pozitive, dar ar trebui ca, pentru ele, să-ţi iei gândul de la individualitate. Adio unicitate, toţi am fi la fel. Fără artă, ai vedea acelaşi lucru, toţi ar picta, scrie, cânta la fel şi acelaşi lucru. Doar fericire. Ne-ar face fericiţi acelaşi lucru. Nimeni n-ar mai dori nimic, n-ar mai lupta pentru nimic, n-ar încerca să fie mai bun pentru nimic, pentru că ai deja totul. Fără ambiţii, fără convingeri, fără credinţe. Continui? Că mie deja mi-e greaţă de această lume şi presupun că ai înţeles ideea. Bun, ştii părerea mea, deci ce soluţie am eu? În schimb, să ne dorim perfecţiunea pentru ţara noastră, am putea încerca, mai întâi, să o facem mai bună. Fiecare are această putere în el. Schimbarea în bine începe prin mine şi tine. Prin el şi ea, prin toată lumea. Nu doar o persoană îşi aruncă gunoiul pe stradă la coşul de gunoi, iar alţi cinci aruncă când nu îi vede nimeni pe unde vor „muşchii” lor, căci efortul acelei persoane e în van. Şi nu când vezi pe unu că şi-a aruncat sticla de suc aiurea, fără măcar să se uite unde, nu sari pe el şi îl baţi până îi sună apa în cap că „distruge viitorul copilului tău”. Nu. Ci doar gândeşte-te că România are o groază de copii aşa, care n-au grijă de ea şi că sunt fraţii tăi. Bineînţeles, nu doar România e aşa, dar acum doar ea ne interesează. Degeaba te uiţi şi admiri alte ţări, care au salariul mult mai mare ca aici şi un trai mai bun, dacă tu nu faci nimic în legătură cu ţara ta. Degeaba te plângi, nu schimbi nimic aşa. Treci la acţiune şi

nu doar singur! Fiecare ştim ce este în neregulă cu ţara asta, dar câţi dintre noi şi facem ceva în legătură cu asta? Mi-ai zice acum că tot sistemul este corupt, că tentaculele corupţiei s-au înfipt prea bine. Dă jos sistemul atunci! Nu încerc să instig la o revoluţie sau mai ştiu eu ce, ci încerc să-i fac pe cei din jurul meu să se trezească. Doar gândeşte-te că oamenii care sunt puşi acolo, să ne conducă spre un viitor mai bun, sunt pe banii tăi, pe banii tuturor. Şi acum mai încerci să-mi spui că nu poţi face nimic? Încă mai crezi că eşti legat de mâini şi de picioare sau ţi-ai dat seama că ei te-au făcut să crezi asta? Ei sunt doar câţiva oameni acolo, în schimb, noi suntem o naţiune! De fapt, nu ar fi trebuit să disec guvernul de popor, dar niciodată un popor nu ar trebui să se simtă străin de propriul guvern. Ar fi trebuit să putem fi mândrii să spunem că ei sunt liderii noştri, că noi i-am ales. Niciodată nu ar fi trebuit un popor să simtă asta, dar încă mai poţi face ceva. Tot timpul vei putea. Pentru că asta e frumos în lumea noastră: ai puterea să faci orice! Vrei să devii scriitor, dar toată lumea îţi spune că nu o să ai din ce să trăieşti. Vrei să devii dansator, vrei să fii actor pe cele mai mari scene din lume? Sau vrei să fii actor în ţara ta, vrei să poţi trăi doar din asta în ţara ta, vrei ca scenele noastre să concureze cu cele mai mari din această lume? Atunci rămâi aici. Ba nu, pleacă, fă ce vrei, du-te şi câştigă experienţă, munceşte, studiază, câştigă respect, dansează în lumina

reflectoarelor, în faţa unei mulţimi de oameni care au uitat să respire doar privindu-te pe tine. Dă tot ce poţi, dansează cu fiecare muşchi al tău, dansează încât oamenii să vadă cât de mult iubeşti ceea ce faci şi să se îndrăgostească şi ei. Atunci când vor pleca de la spectacol, în timp ce îşi fac loc printre scaune şi merg la casele lor, să fie tăcuţi, să se gândească la tine. Să păstreze imaginea cu tine sărind în aer, felul cum îţi mişcai mâinile, de parcă ai fi avut aripi. Să se gândească că au văzut pentru prima dată un om cum zboară, fără vreo maşinărie, înălţat de visul lui. Ca apoi şi ei să-şi dorească să-şi trăiască propriul vis, ca tine. Să le redai speranţa şi zglobia din copilărie! Să creadă din nou că pot să-şi trăiască viaţa cum vor ei. Dar după ce ţi-ai împlinit marele vis, să-ţi aduci aminte de ţara ta, care te-a format ca om. Să-ţi aduci aminte că, deşi mulţi oameni erau posomorâţi şi trişti, că erau nevoiţi să muncească de dimineaţă până seară, doar ca să le ajungă banii, că prea puţini îşi trăiau visul, tu vedeai bucurie în cer. Că, deşi atunci când erai mic, iar părinţii tăi veneau obosiţi rupţi de la lucru şi încercai să dansezi cu ei, nu aveau timp de tine. Dar atunci când ploua şi tu nu puteai să dormi, te furişai prin sforăiturile lor şi acceptai invitaţia la dans a naturii. Ba chiar îţi aduci aminte că odată ai dansat până la răsărit, iar fetiţa din vecini te-a văzut pe fereastră şi ţi-a sărit în ajutor, când a văzut că n-ai parteneră. Acum, te-a pufnit râsul, căci după acel episod aţi răcit amândoi straşnic, dar, de fiecare dată când ploua, o urmăreaţi împreună pe geam. Şi după multe altele, acum, după spectacol, stând singur pe scenă, în lumina singuratică a unui reflector, parcă o

auzi pe bunica ta fredonând cântece din tinereţea ei. O lacrimă rece ţi-a scăpat, căci ea nu mai e. Ea nu a apucat să te vadă împlinindu-ţi visul, dar oarecum ea ştia dintotdeauna că ai să faci asta. Şi mai ales, ţi-ai dat seama de un lucru pe care n-ai avut curaj să-l rosteşti cu voce tare până acum: să-i ajuţi şi pe ceilalţi să-şi împlinească visul. Acest dansator s-a întors şi în fiecare zi îi învaţă pe omuleţii României cum să-şi deschidă aripile. Ca la final, să zboare ca şi el, spre viitorul care li se părea „imposibil” – cum le-au zis ceilalţi. Şi acest dansator poate fi fiecare dintre noi. Până acum, reţeta magică a unei Românii perfecte este indispensabil alcătuită din voinţă, speranţă, muncă, pozitivism, devotament, determinare. Dar parcă nu este de ajuns. Dragoste? Bineînţeles! Deseori competivitatea şi ura dintre noi mă întristează. De exemplu, dacă Gigel ia o notă mai mare decât tine la test, evident profa a dezvoltat o simpatie pentru el sau are ceva cu tine. Iar de acum înainte, săracul Gigel este înţepat constant şi urât de tine, doar datorită performanţelor lui, fără să fi făcut ceva greşit faţă de tine. Dar de unde atâta ură? Înţeleg că nu te poţi bucura pentru cineva la fel de mult cât te bucuri pentru propria persoană, dar înainte să arăţi cu degetul, verifică dacă al tău e curat. Nimeni altcineva nu este vinovat pentru greşelile tale. Dacă Gigel a luat mai

mult decât tine, înseamnă că a fost meritul lui, iar tu nu te-ai pregătit la fel de bine ca el. Dacă îţi doreşti alt rezultat, schimbă ceva la tine atunci. Este o nebunie să aştepţi să se întâmple ceva, dacă nu faci tu nimic, căci nu se va întâmpla asta. Şi, crede-mă, că prin muncă vei reuşi, iar satisfacţia va fi înzecit mai mare. Şi, poate, peste ani şi ani, când vei coborî din maşina visurilor tale şi te vei duce la piaţă, să cumperi nişte mere galbene şi proaspete, vânzătorul să te salute prietenos şi pe un ton familiar. Iar atunci când îţi vei da jos ochelarii de soare Ray Ban vei observa un chip tânăr, dar îmbătrânit prea devreme de muncă. Asemenea întorsături nu se întâmplă în fiecare zi, de aceea ai grijă ce ai făcut în trecut căci nu se ştie când o să-ţi iasă în cale din nou. Să ajungi mai bine în viaţă decât cel mai deştept coleg din clasă, care s-a lăsat de şcoală, pentru a avea grijă de mama sa bolnavă şi mulţii săi fraţi. Şi tu, care atunci cântai numai rele despre el, Gigel, în loc să fie invidios cum ai fost tu, îţi dă fructele şi un pepene pe gratis, „de dragul vremurilor trecute”. Este adevărat că mai des oamenii sunt răi decât buni, dar gândeşte-te mai bine ce rânduri vrei să umpli. În multe situaţii, am tăcut când a trebuit să acţionez, m-am prefăcut oarbă şi m-am bucurat că nu mă aflam în pielea persoanei oropsite, dar toate acestea vin cu un preţ. Uneori mi-e greu să mă suport pe mine însumi, căci nimic nu se uită, mai ales faptele tale. Asta nu înseamnă că un infractor e

condamnat pe viaţă la suferinţă, va fi un paria al societăţii. Credibilitatea şi demnitatea lui personală nu valorează nimic în ochii celorlalţi, dar dacă vrea să se schimbe, o va face. La început, va fi scuipat, urât, jignit, dar acesta e preţul pe care trebuie să-l plătească. Dacă vrea să redevină o persoană integră, drumul va fi lung şi anevoios; va părea imposibil, dar doar pare. Tu poate îmi vei spune iar că nu crezi, poate mă vei întreba pe ce lume trăiesc, îmi vei da iar peste nas cu experienţa ta de om adult, căci poate mă vei considera o adolescentă visătoare, cu capul în nori. Crede-mă, şi eu merg pe stradă şi observ totul ca şi tine. Îi observ pe şoferii fără răbdare şi nervoşi, care te înjură şi te bagă şi te scot la cea mai mică greşeală. Îi observ pe bătrânii grăbiţi, care se împing şi dau din coate, dar nu înţeleg că nu pleacă autobuzul fără ei. Că ei, uneori, privesc generaţia tânără cu dezgust, refuză să ne creadă în stare de ceva, se grăbesc să ne critice şi să ne judece, fără să ne lase dreptul de a vorbi sau măcar să ne asculte. Rar am întâlnit şi bătrâni fericiţi, care nu s-au acrit o dată cu vârsta ori care, înainte să se grăbească să ne critice pentru felul cum ne îmbrăcăm, s-au aşezat timid lângă mine, parcă să nu mă deranjeze. Şi m-au întrebat zâmbind, arătând spre găurile din blugi: „de ce la vârsta tinereţii, în care sunteţi cei mai frumoşi, încercaţi să vă urâţiţi?”. Sau

atunci când îi ofer locul unui vârstnic, mă refuză zâmbind, când mă vede cu ghiozdanul. Ei îmi dau speranţă, oamenii frumoşi din această ţară, aflaţi în orice etapă a vieţii, chit că sunt gârboviţi de urâta bătrâneţe sau chipul le e transfigurat de riduri. Sufletul lor veşnic tânăr este păstrat în strălucitorii ochi. Ei îmi dau putere şi ambiţie, lor vreau să le asigur o pensie bună. Şi, în general, nu doar bătrânii sunt trişti. Din păcate, aproape toţi copiii României sunt trişti. Când mergi pe stradă, pe lângă clădirile prăfuite, care la vremea lor au fost o bijuterie, acum sunt uitate în trecerea timpului. Chiar şi acum, vechi, neîngrijite, cu tencuiala picând, tot sunt frumoase. Ce ar fi oraşele României dacă clădirile lor ar fi toate renovate? Vă spun eu, v-ar fi mai mare dragul să te plimbi pe lângă ele. Să le afli istoria, să afli ce oameni au păzit, ce războaie au îndurat, dar au rezistat. Grijă. Dacă am avea grijă unul de altul. Dacă ne-am asculta. Dacă ne-am ajuta. Nu spun că nu se întâmplă aşa ceva, dar, în funcţie de situaţia şi poziţia ţării noastre faţă de altele, spune-mi, e de ajuns? Nu crezi că România merită mai mult? Interesant e că unii străini şi-au dat seama de asta înaintea mutor alţi români. Cum vine ca un străin să aibă grijă de ograda ta, pentru că tu nu eşti în stare? E amuzant de absurd. Neamţul, nu doar că nu te-ar lăsa să nu pui mâna pe nimic, te-ar şi da afară că ai îndrăznit. În schimb, noi practicăm acest lucru destul de des ca să scăpăm de muncă. Trebuie să înţelegem că fără să punem osul la muncă, vom stagna mult şi bine aşa. Sau cum se face că politicienii noştri se îmbogăţesc peste noapte? În fine, vedem o groază cu dosare penale. Dar cum se face că toţi sfârşesc arestaţi la domiciliu? Sau de ce încă mai au acele averi colosale, deşi ştie toată lumea cum sunt făcute? Cum?! Uneori, asemenea iraţionalităţi mă scot din minţi, mă enervează că nu se întâmplă nimic, că trecem peste, că oamenii buni devin treptat răi, din aceste cauze. Deşi te enervezi, nu mai suporţi, spui că pleci, că îţi bagi picioarele, că renunţi, că îţi renegi ţara, că ţi-au furat-o, la final, te întorci, o iei de la capăt şi înveţi s-o iubeşti din nou. O bandajezi, vezi că mecanismul e stricat sau e ruginit, dar încerci să o repari. Iar atunci când anumite secţiuni se vindecă, pentru că toţi ne-am implicat, ţi se umple inima de bucurie. Poate încet încet, o să începi să-mi dai dreptate, dar încă n-am terminat. Există un lucru pe care nu va putea nimeni să ni-l fure, nici măcar noi. Acesta ar fi talentul. Nu trebuie să-ţi spun eu cât de talentaţi suntem, căci auzi la televizor destul de des. Sau români cu afaceri de succes, dar în alte ţări. Eu doar am să-ţi spun că, înainte să te grăbeşti spre orizonturi străine, stai oleacă să vezi ce pierzi. Dar ştiai

că dacii au reprezentat o ameninţare pentru Imperiul Roman? Sau că Imperiul Roman a plătit timp de zece ani tribut dacilor? Dacă nu eşti profesor de istorie sau ahtiat după istorie, presupun că nu. Ce e trist pentru un popor e să nu-şi ştie rădăcinile sau istoria şi nu mă refer neapărat la cea predată în şcoli, căci deseori în România lecţiile sunt doar ca să fie, fără să fie înţelese sau ca profesorii săşi facă meseria cu drag. Îi înţeleg, uneori, fiindcă salariile lor sunt mici, iar o ţară care nu pune accentul pe educaţie are de pierdut mult. Precum şi medicii. Sunt multe lucruri ce scârţăie sau sunt la pământ, precum şi industria,ce nu se compară cu ce am avut înainte. Ştiai că Timişoara este primul oraş iluminat public din întreaga Europă? Sunt multe dovezi că se poate, dar trebuie să vrem şi să credem. Mai ales, să nu aşteptăm ajutor de la alte ţări sau Uniunea Europeană, căci nu va veni. Cum am mai zis, dacă vrem să fie mai bine în ograda noastră, doar de noi depinde. Deci, până acum, la reţeta magică, mai putem adăuga iubirea, fraternitatea. Dar tot nu este de ajuns. Pe lângă voinţă, speranţă, muncă, pozitivism, devotament, determinare, grijă, plus iubire, fraternitate parcă mai trebuie ceva. Poate credinţa. Să îi faci pe români să creadă din nou în ei. Cică cel mai greu lucru e să-l faci pe om să creadă. Că dacă o să creadă, va deveni implicit responsabil,

muncitor, devotat şi toate cele. Dar cum ai putea să faci asta? Nu există o cale. Nu poţi obliga. Nu poţi face pe cineva bun cu forţa, de altfel nu poţi merge pe stradă şi să le spui românilor: Crede! Chiar dacă le spui din toată inima. Chiar dacă îi îmbrăţişezi. Dimpotrivă! Cu cât faci mai mult, cu atât te vor crede şi mai nebun. Îţi vor arăta semnul specific nebuniei şi vor merge mai departe, pe drumul lor obişnuit. Chiar dacă nu i-ai înjurat, chiar dacă mesajul tău a fost cu intenţii bune, vei fi catalogat la fel. Pentru că stă în natura umană acest comportament. Dacă spui adevărul prea direct, nimeni nu te crede. De aceea, despre lucrurile la care ne gândim cel mai mult vorbim cel mai puţin. Dacă un lucru înseamnă foarte mult pentru noi – culmea – nu vorbim despre el. Sau nu valorează nimic. E ciudat, dar cam aşa funcţionăm. De aceea, dacă nu facem faţă la anumite situaţii, inventăm realităţi care ne convin. Dar românii trebuie să înceapă să creadă din nou. Trebuie să evadăm din realităţile alternative care ne ţin captivi, ca în nişte capcane de sticlă. Trebuie să le spargem şi să dăm piept cu realitatea. Să ne luăm la trântă cu ea. Să ne dăm mâna. Să ne unim, să fim o naţiune unită, dar mai ales să fim o naţiune conştientă. Să ştim de ce suntem în stare şi să ne impunem deviza de a fi mai buni decât am fost ieri. Dacă şi acum vrei să mă contrazici, înseamnă că eşti prea ancorat în realitatea ta alternativă. Dar presupun că nu. Nu sunt aici să mă războiesc cu nimeni, vreau doar acelaşi lucru ca şi tine: ca ţara asta să fie mai bine. Nu cred că există un plan clar, cu diferite puncte de împlinit. De fapt, nimic nu este sigur în această lume. Oamenii se schimbă neîncetat, lumea aceasta se schimbă şi se transformă, este distrusă şi reconstruită, dar mai ales creşte. Şi eu cred că avem potenţial, că putem face asta, că întro zi toţi românii din străinătate se vor întoarce acasă pentru că, în sfârşit, va fi bine. Că nu va mai fi nevoie să plece cu lunile şi să trăiască în locuri străine, printre străini. Că îşi văd copiii crescând de la depărtare, că se înstrăinează şi ei, că în viitor o să-i respingă, o să-i acuze că i-au părăsit. Când, de fapt, totul a fost pentru ei. Că vom avea o economie stabilă, că nu va mai fi definită majoritar de capitalul străin, că pâmăntul nostru va apaţine doar ţăranilor români. Că rodul lui va fi lucrat pentru şi de noi. Că vei putea să mergi la spitalele româneşti, fără să te jumulească de bani, că nu va mai trebui să-i bagi acolo doctorului la buzunar ca să aibă grijă de tine. Căci el e deja plătit pentru asta.

Ar trebui să facă asta fără să-i aduci tu aminte, din când în când, că doar nu suferă de amnezie. Că vei putea să mergi în ţară să te tratezi, fără să îţi fie teamă că ai să mori. Că elevii vor merge cu plăcere la şcoală, că acolo chiar vor învăţa şi le va plăcea să înveţe şi ce învaţă, nu doar să memoreze, ca apoi să uite tot. Că lecţiile îi vor ajuta în viaţă, că fiecare va putea să practice ce meserie vrea, nu că salariul va fi aşa de mic că îşi va permite doar pufuleţi cu apă sau că va fi nevoit să lucreze până va pica din picioare. Că vom fi sinceri cu noi înşine. Că vom spune ce nu ne place, iar guvernul ne va asculta sugestiile şi le va aplica, că va lucra pentru noi şi pentru binele nostru. Că, deşi va putea să bage în buzunar, nu o va face. Că în zece ani se va schimba totul, că vom avea un plan de ţară. Că nu vom mai întregi coada Europei, că nu vom mai fi doar o „mână de lucru ieftină”. Că nu vom mai fi o colonie, că nu ne vom mai lăsa călcaţi în picioare. Că ne vom ajuta între noi, că ne vom susţine, că vom sări unul pentru altul. Că guvernul îşi va călca cuvântul faţă de străini, dar şi-l va respecta faţă de noi. Că ne va da salarii mai mari, deşi corporaţiilor nu le convine. Că ne va elibera. Că ne vom elibera. Că pictorii, dansatorii, scriitorii, cânăreţii, actorii, artiştii noştri vor fi auziţi. Că vor fi apreciaţi în funcţie de talentul lor, nu de origine. Că zidarii, informaticienii, brutarii, profesorii, poliţiştii, medicii, pompierii, tâmplarii, biologii, psihologii,

cameramanii, ospătarii, bucătarii noştri se vor întoarce liniştiţi şi fericiţi acasă, la familiile lor, că le vor putea îndeplini dorinţele. Că nu vor fi nevoiţi să-şi privească copii în ochi şi să le spună că ţara lor nu le permite să-şi îndeplinească visul. Că,de fapt, nimănui nu-i pasă de ei. Că fiecare vrea totul, dar nimeni nu vrea ca tu să reuşeşti în viaţă. Că nu poţi să visezi. Că nu ai voie să te trezeşti, că trebuie să fii obedient şi să fii mulţumit cu ce ţi se aruncă. Că dansatorul a ajuns muncitor la o firmă străină şi nu a mai repetat vreo mişcare de dans de zece ani. Că ploaia nu mai înseamnă nimic pentru el, că, din cauza faptului că nu şi-a împlinit visul, trăieşte cu un gol în piept şi simte nevoia să-l umple cu alcool. Că, într-o noapte a băut atât de mult, încât a intrat în comă alcoolică şi a murit ca un nimeni, cu o familie ce îl ura, pentru că devenise o povară, un insuportabil. Că acum plângeau şi mai tare pentru el, deoarece îşi aduceau aminte de cum era înainte: fericit. Că a avut o şcoală de dans, dar a dat faliment, pentru că firma străină la care lucrau majoritatea a dat faliment şi nimeni nu mai avea bani să-şi dea copilul la dans. Nu, nu trebuie să se întâmple aşa ceva. Dăm înapoi: că el a reuşit, că a inspirat oameni, că a avut puterea să treacă peste, să meargă mai departe şi să lupte. Să tragă cu dinţii ca visul lui să se împlinească, ca visul celor ca el să se împlinească. Că micuţilor care nu mai au putere, le oferă el. Să le asculte problemele şi să facă din şcoala lui o casă pentru cei care nu au. Dansatorul e fiecare din noi. Tu alegi cum vrei să sfârşeşti. Tu alegi dacă vrei să-ţi împlineşti visul, ca el, sau îl uiţi, uiţi încet cine eşti şi te laşi purtat ca o frunză în vânt. Poţi deveni cineva, poţi să te distingi de mulţime sau poţi fi un nimeni şi să umpli rândurile. Până la urmă, lumea are nevoie şi de oameni care doar să umple rândurile, dar nu cred că ţi-ar plăcea asta. Trebuie să fii atent la acţiunile tale, că numai într-o zi te trezeşti fiind ceva ce ai zis că nu vei deveni niciodată. Şi asta se va întâmpla doar datorită ţie, la fel cum viitorul ţării noastre se află doar în ale noastre mâini. Atunci când am fost în mijocul mulţimii, când am strigat toţi acelaşi lucru, când în fiecare din noi ardea flacăra speranţei, când ne-am bucurat toţi în acelaşi timp la auzul căderii lucrului ce ne-a unit, am simţit pentru prima dată cum e să ai fraţi. Nu ne ştiam numele, eram toţi străni, dar atât de apropiaţi ne simţeam între noi. Acelaşi vis pe care îl aveam toţi ne făcea la fel. Ne făcea de neoprit. Atunci am realizat că, de fapt, suntem!

Mădălina Bianca Partenie, 18 ani, Colegiul Naţional Spiru Haret, Tecuci, jud. Galaţi

Eu sunt România!

Eu sunt româncă. Sunt româncă și astăzi și mâine și de ziua națională. Voi fi româncă și atunci când voi termina facultatea la Iași, București sau Cluj și când îmi voi lua doctoratul și mă voi angaja, aici, în România mea perfectă, cu oamenii aceia zâmbitori și toleranți, gata să-ți sară-n ajutor și să vadă binele în orice rău, așa cum în altă parte nu-i găsești. Și sunt mândră! Dimineață am deschis televizorul și am zâmbit. Știri. La obiect, actuale, adevărate. Ceva legat de Olimpicii la Matematică care au luat aurul la mondiale. Am coborât rapid și am salutat-o zâmbitoare pe doamna de la parter. Nu mi-a răspuns. Nu-i nimic, poate e supărată, obosită sau cine știe, n-o fi auzit. O voi saluta din nou, mâine. Autobuzul n-a întârziat mult, am urcat, am salutat, mi s-a răspuns, am primit un bilet de călătorie, m-am așezat comod și am ascultat muzică în căști. Peste puțin timp, am salutat din nou și am coborât. Am traversat pe verde în timp ce toate autoturismele așteptau în ordine, la semafor și am intrat în market. Mi s-a zâmbit prietenos, deși nu am cumpărat decât un corn și am primit un bon fiscal. La liceu a fost chiar mai bine. Am făcut dezbateri despre importanța implicării tinerilor în activități de voluntariat și a cunoșterii drepturilor și îndatoririlor cetățenilor. Am prezentat o lucrare la chimie despre aplicabilitatea ei în viața de zi cu zi și am planificat o excursie care se ne consolideze cunoștințele despre regiunile geografice din țara noastră.

La engleză am discutat pe Skype cu o clasă din New York și le-am spus despre cât de frumoasă e țara noastră. Îi așteptăm în vizită, cred că i-am convins! Aici nu trebuie să ne facem griji pentru inutilități: nu contează cum te îmbraci, ce citești și ce muzică asculți, dacă studiezi Medicină sau Dreptul, cu ce echipă de fotbal ții sau ce culoare are părul tău. E important că avem țeluri comune, că ne implicăm și că suntem susținuți să ne trăim visele, aici, acasă. Am auzit de țări în care oamenii pleacă în străinătate și muncesc, în care mame își abandonează copiii și copii care cerșesc pentru un zâmbet. Am auzit de aceste țări în care studenții pleacă să studieze departe și, uneori, nu se mai întorc niciodată, unde valorile naționale, legende ale gimnasticii, laureate de Grammy, scriitori, medici și soldați sunt aplaudați de întreaga lume și uitați de țara care i-a născut. Am auzit lucruri și mai rele, despre copii uciși de câini, pe stradă și despre câini uciși în masă în adăposturi, despre medici care greșesc cu prețul vieții pacienților și despre cuvinte urâte, care se aud peste tot. Am auzit despre prea puțini bani, dar și despre prea puțină muncă, despre oameni care în loc să tolereze, să asculte și să sprijine, acuză și atacă, despre conducători care zic și nu fac, despre cetățeni care vorbesc, dar nu aud. Sunt speriată. Sunt un copil. Cum aș putea să fiu în siguranță într-o astfel de țară? Cum aș putea să cresc? Dar nu e țara mea. În România mea perfectă, oamenii știu ce vor și muncesc pentru asta. Când vor corectitudine, sunt corecți. Când vor un zâmbet, îl oferă. Când au un vis, îl trăiesc. Dar cel mai important, ne respectăm reciproc. Suntem în siguranță: autoritățile ne protejează cu eficiență și ne oferă credit în orice condiții. Medicina primește o atenție deosebită: ei ne oferă sănătate, iar statul le oferă posibilitatea de a fi mereu gata să intervină. Copiii învață, aproape atunci când învață să scrie și să citească, să ofere primul ajutor. Îi învățăm să trăiască: să se adapteze, să fie spontani, să creeze, să gândească. Bunicii noștri sunt tratați ca oamenii care ne-au construit prezentul și li se oferă resursele pentru a trăi fericiți. Studenții și elevii sunt încurajați să facă performanță, motivați și susținuți. Ni se asigură chiar și prânzul! Iar noi nu cerem, ci facem! Turismul este cunoscut în toată lumea, pentru că îl promovăm. Suntem conștienți de cât de bogați suntem și întreținem ceea ce avem. Ne prezentăm valorile în fața tuturor. Lăsăm tinerii să se exprime, pentru că ei sunt viitorul! Îi ascultăm, deși poartă teneși și blugi rupți. Îi ascultăm, pentru că spun cuvinte frumoase și pentru că fiecare știm că nu există spun fără fac. Traficul e liniștit, pentru că dacă există reguli, le respectăm, iar dacă suntem obosiți, luăm autobuzul. Îmi iubesc țara. Urc din nou în autobuz. Mă așez.Mulți pasageri, puține locuri. Mă ridic în favoarea unei doamne. Mă oprește: „Stai jos, vii de la școală, poate ești obosită! Poate mâine vei fi medicul care îmi salvează viața, poate profesoara care îmi educă nepoții, poate judecătoarea carealege corect sau scriitoarea care-mi liniștește gândurile seara. Eu vin de la cumpărături, n-am obosit atât de mult!” Îi mulțumesc și insist să ia loc. Doamna îmi zâmbește și îmi mulțumește. Nu e greu. Nu e imposibil. Când am lăsat ca România noastră să devină țara tuturor imposibilităților? Când am devenit nepăsători, neimplicați, încruntați și neglijenți? România suntem noi. Să fim noi mai corecți și mai activi, mai buni și mai implicați, mai dedicați în ceea ce facem și țara va fi asemnea. România nu e pentru oamenii care renunță. Nu e pentru cei care pleacă.E pentru cei care rămân, care cred că schimbă ei lumea prin idei și proteste, care curăță parcul și oferă ceai gratuit. Și poate că mă visez rebela unei revolte unde se dă foc urii, rasismului ăsta exagerat care ne distruge ca societate, prejudecăților și ignoranței. România noastră este tratată cu analgezice copilărești de genul „ce pot eu să fac?”, „oricum nu pot să schimb nimic.” sau „nu-i treaba mea”. Este exact treaba noastră este să ne curățăm lumea, să fim aici, prezenți și, să simțim ceva, orice-ar fi. Eu una mă tem groaznic de neclintirea în care se stinge lumea. România perfectă există. Este frumoasă și are oameni frumoși, doar că noi lăsăm urâțenia și faditatea la înaintare. Românii sunt orbi și parcă, paralizați de nepăsare. Nu ne place, plecăm și blamăm gropile din asfalt. Nicio vorbă despre Nadia, Hagi, Halep, Enescu, Grigorescu, Eliade, Angela Gheorghiu, olimpici și studenți la Harvard, Oxford și Cambridge, crescuți de noi. Nimic de filmele premiate internațional, în care se vorbește românește. Noi suntem imperfecți, dar se repară. Puțin interes, muncă, solidaritate din plin, unitate, încredere și nelimitată determinare.

Noi suntem România perfectă. Voi. Tu. Eu. Eu sunt România în fiecare zi!

Secţiunea Gimnaziu

Premiul trei: Emanuel Guran Buşoi , 14 ani, Şcoala Gimnazială nr.1 Motru, jud. Gorj

Premiul doi:  Maria Bianca Caşu, 13 ani,  Colegiul Naţional Alexandru Ioan Cuza, Galaţi

Premiul întâi

Alis Ştefania Sima, 14 ani, Liceul Teoretic Gustav Gundisch, Cisnădie, jud. Sibiu

O zi în România perfectă

România… Ţara în care am prins viaţă, ţara în care trăiesc de 14 ani şi ţara în care vreau să îmi împlinesc visele. Bineînţeles, probleme sunt multe şi copil fiind, probabil că o să spun doar aberaţii în cele ce urmează, deoarece încep să mă conving din ce în ce mai tare că sunt pierdută în idei mult prea mature

într-o ţară în care ideologiile mi se par cam dure.

În primul rând, sistemul de învăţământ mi se pare învechit. La şcoală am început să fim presaţi cu sute de termeni „noi”, termeni cu explicaţii complexe, meniţi să ne uşureze viaţa, deşi în majoritatea cazurilor se întâmplă contrariul. Manualele resimt trecerea timpului, având file rupte, coperte deteriorate şi cicatrici de la pixurile şi creioanele generaţiilor trecute, dar totuşi se presupune că noi trebuie să învăţăm din ele să putem trece cu bine fiecare nivel. Sincer, poate pare amuzant, dar eu învăţ pentru mine, în niciun caz pentru note cum o fac alţii şi aş avea nevoie de condiţii mai bune. Am sesizat că oamenii de la conducere ne vor roboţi încă din clasele primare şi că ne-au „tăiat” dreptul la păreri, dorind să cunoaștem doar ce au rostit alții. Și poate că ar trebui să-mi văd de școală, să învăț, doar că vreau să îmi creez o bază de la vârsta pe care o am… Pentru că eu vreau să ne trezim la realitate și să fie totul bine, ca părinții să nu își mai lase copii plini de dor acasă, plecând în alte țări ca să le ofere un trai mai bun… pentru ca studenții,

valori neprețuite, să nu mai fie nevoiți să muncească pe meleagurile altora, datorită faptului că aici, în

țară, nu sunt prețuiți, ajungând să își pună o simplă, dar dureroasă întrebare „Dacă rămân aici, oare cum

o să trăiesc?”. Am observat că, în România, nici pe partea financiară nu ne putem mândri, deși marii preoți nu par să simtă acest lucru. Ei se bucură de mașini scumpe și de case imense, pe când alți oameni mor de foame, și aici nu mă refer la cei din Africa. În spitale, situațiile par critice. Aparatura este veche și nu mai pot fi ajutați toți suferinzii, curățenia lasă de dorit, iar din acest motiv, țara are de suferit. Și nu, nu sunt contra religiei, doar că tind să cred că dacă numărul bisericilor ar fi mai mic, iar cel al spitalelor mai mare (în situația în care în România sunt 1800 de biserici și doar 400 de spitale), poate nu am mai fi nevoiți să ne tratăm durerile în alte țări. Și tot ce pot să spun, e că nu vreau bani, deși sunt convinsă că am nevoie de ei și nici nu vreau o țară ca în America, deși nu ar fi rău. Vreau ca lucrurile să atingă linia normalului. Vreau ca atunci când deschid televizorul să nu fiu întâmpinată de știri macabre care să mă pună pe gânduri sau de femei aproape goale care încearcă doar să mărească rate-ingul. Vreau să văd cum un român a descoperit ceva nou, cum un medic a găsit leac pentru o boală știută ca una incurabilă sau să

ascult muzica rapperilor români, care este plină de adevăruri și mult mai decentă ca alte momente televizate, în ciuda faptului că din păcate nu este atât de populară. Doar că, realizez că schimbarea este neclară, iar astfel apar manifestațiile stradale, marșurile și „discursurile” unor copii maturizați mult prea devreme, așa cum cred că sunt și eu.

Și totuși, dacă ar fi să îmi imaginez o zi în România perfectă, gândul m-ar purta în România în

care: conducătorii ar fi corecți și respectați totodată de populație, drumurile ar fi puse la punct, oamenii

nu ar mai ieși nemulțumiți în stradă, cursurile școlare și temele ar fi mai scurte, iar lecțiile s-ar rezuma la

lucrurile cu adevărat importante, care ne-ar ajuta să trecem cu ușurință prin problemele întâmpinate în

viață; România în care oameni nevinovați nu ard de vii din pricina unor greșeli majore; România în care

toți oamenii ar fi egali din toate punctele de vedere, având cu toții șanse la o viață lipsită de frică.

Dar până când visul îmi va deveni realitate o să fac ce simt și o să simt ceea ce fac, iar astfel vreau să

îmi închei spusele cu o sintagmă prea bine cunoscută de români: Doamne, ajută-ne să fie bine!

Secţiunea Liceu

Premiul trei: Gavra Mara, 17 ani, , Colegiul Naţional C.D. Loga, Timişoara

Premiul doi: Geanina Elisabeta Oprea, 19 ani, Colegiul Tehnologic Costache Conachi, Pechea, jud. Galaţi

Premiul întâi

Diana Blehoeanu, 17 ani, Colegiul Naţional Spiru Haret, Tecuci, jud.Galaţi

Născuți cu România în sânge

România e poezie scrisă pe pielea noastră, e zâmbet tatuat pe chip, e aerul din plămâni și basul acut al inimii ce bubuie în piept, România ne este mamă și casă, ancoră spre realitate si aripi ce ne înalță către al nouălea cer. O iubim pentru tot ce este și tot ceea ce ar putea să fie, o iubim pentru că patriotismul ne curge prin vene, o genă a ADN-ului nostru, ca cea care ne dă ochii albaștrii sau pielea aurie. Nu suntem Români pentru că ne-am născut în România, ci ne-am născut în România pentru că Suntem Români. Am avut șansa să zbor cu avionul, să traversez o mare și să ajung în Marea Britanie, dorință și vis, țel și ambiție pentru mulți dintre noi. Din sânul patriei, cu limba noastră condimentată răsunându-ne în urechi și mirosul aproape muzical al mâncărurilor tradiționale, a pomilor noștrii înfloriți, a florilor uneori pârlite de soare, din mijlocul familiei și a prietenilor noștrii, îndrăznim să visăm la London Eye sau la Big Ben, la autobuze etajate și cabine telefonice, cu impresia de neînduplecat de “mai bine” peste hotare. Iar apoi, după ce ai atârnat în aer, suspendat de un vis care pocnește când devine realitate și te aflii cu adevărat acolo, te simți pustiu. Pentru că e în van răbdarea lor, politețea lor, bogăția lor atunci când cântărești golul din sufletul tău. Engleza aceea e a lui Shakespeare, nu a lui Creangă cu care ai copilărit parcă în poveștile lui, nici ale lui Eminescu cu care te-ai războit ani de zile în timpul școlii să-l înțelegi. Engleza aceea este a prințului Charles și a reginei Elizabeth, nu a lui Ștefan sau a lui Țepeș, ale căror legende de vitejie le-ai ascultat cu prea puțin interes în timpul orelor de istorie. Engleza aceea e a ceaiului de la ora trei și a biscuiților cu ghimbir, a micului dejun cu oua si bacon, nu a magiunului, a mămăligii, a cozonacului ... Engleza aceea e a lașilor care își uită rădăcinile adânc înfipte în plaiul românesc și pleacă, căci n-au curajul să rămână și să schimbe ceva. România nu e inferioară, ea e pur si simplu a noastră. Depinde Numai și Întru totul de noi să o ajutăm ca pe o mama iubitoare care a îmbătrânit ajutându-ne pe noi să creștem, din a cărei sevă si vitalitate am sorbit ca niște paraziți, iar acum e rândul nostru să avem grijă de ea, nu să plecăm, nu să o părăsim! Cum poți să dai accentul ardelenesc pe unul englezesc? Cum poți să dai lapozița, soarele, arșița, pe ploi și ceață? Cum poți să dai basmaua pe o pălărie cu bor lat?

România nu este încă perfectă, nici pe departe. Dar este în continuă perfecționare. Este în schimbare și transformare și doar de noi depinde rezultatul final. Rămâi, te implor, aici! Nu pleca peste mări și țări și nu uita cum se vorbește limba pe care ai stâlcit-o în primii ani de viață. Nu uita asfaltul pe care ți-ai julit genunchii, nici aleile pe care te plimbai pe bicicletă. Nu uita pescărușii și mirosul de sare și alge al mării, nu uita masa încărcată de mâncare, înconjurată de verișori enervanți la Crăciun. Stai aici, luptă alături de noi. Luptă și ajută-ne să clădim din sudoare și bătături în palme România pe care ne-o dorim fiecare dintre noi. Într-o bună zi, te vei plimba pe străzile asfaltate pe care nu trebuie sa faci slalom printre

gropi și bălți, vei auzi fosnetul crengilor interpretând dansul ploii de o parte și de alta a drumului, tineri, dar o promisiune făcută copiilor copiilor tăi pentru o lume ferită de poluare, vei vedea oameni zâmbitori, lipsiți de ridurile grijii de mâine sau părul decolorat de stres. Vei vedea bătrâni care nu-și numără banii din portofel de zeci de ori și disperă gândindu-se că pensia nu le va ajunge nici pentru o săptămână. Vei ajunge apoi la o cotitură, iar peste drum vei vedea spitalul abia renovat prin ferestrele căruia asistentele în uniforme noi ajută bolnavii să se plimbe șontâc-șontâc pe coridoare. Pe autostrada cu patru benzi, privești fugitiv peste bicicliștii în costume, aranjați la patru ace care se îndreaptă spre locurile lor de muncă. După o altă oră bună de mers, vei vedea centrul de ajutor al oamenilor fără cămin și vei lăsa câteva bacnote în cutia de donații. Nu te gândești la bani, pentru că munca ta e răsplătită așa cum trebuie acum, după ce, ani la rândul, ai luptat alături de mulți alții pentru a fi făcute alegerile corecte. Ai muncit pe brânci, te-ai spetit și ai făcut sacrificii. Pentru a-ți demonstra că se poate. Că țara ta nu poate fi vreodată o cauză pierdută dacă cei ca tine cred în ea. Într-o zi, vei avea viața ta de vis, dar nu peste mări și oceane, nu departe de casă și familie, nu dezrădăcinat din patrie. Vei avea timp destul pentru tine și familia ta, vei fi lipsit de grija viitorului imediat, îți vei permite vacanțele în țări de vis și nu-ți va fi rușine vreodata de cetățenia scrisă pe certificatul de naștere. Nu-ți va lipsi nici mămăliga în care mama uita uneori să pună sare, nici sarmalele care te înnebuneau cu mirosul lor apetisant, nici limba română, care e dulce și dreaptă, e iute și ageră, și mai presus de toate, e a Ta. Nu-ți va lipsi tot ceea ce te-a făcut cine ești, nu-ți Vei lipsi, tu, cel adevărat, ție însuți. Luptă pentru și alături de noi! Asemenea unui feonix, la nevoie, noi vom renaște din cenușă și vom demonstra tuturor că e posibil. Să fii român, nu e povară sau ghinion. Să fii român înseamnă să realizezi că porți versurile lui Eminescu tatuate sub piele, curajul lui Mihai Viteazu încrustat în suflet, ghidușia lui Nică încondeiată în privire, sensibilitatea lui Enescu poleită pe coardele vocale. Iar o zi în România perfectă începe când realizezi acest lucru de acum până la sfârșitul vieții tale.

Secţiunea Profesori

Premiul trei: Nicoleta Lăcrămioara Neagu,  Şcoala Gimnazială Spiru Haret Medgidia, jud. Constanţa

Premiul doi: Cătălin Lazăr,  39 ani , Colegiul Naţional Pedagogic Andrei Şaguna,  jud. Sibiu

Premiul întâi

Corin Elena Frângulea, 28 ani, Liceul Tehnologic Mihai Viteazul, Mihai Viteazul, jud. Constanţa

O zi în România perfectă

Cu siguranță că fiecare dintre noi visăm adesea la modul în care ar arăta România ideală. Alt lucru de care sunt convinsă este că fiecare ne imaginăm acest lucru în mod diferit. Firește, viziunile noastre au multe puncte comune, însă și suficient de multe deosebiri. Asta pentru că perfecțiunea, la fel ca frumusețea, este subiectivă. Deși, aparent, nu ar trebui sa fie așa. Cred că dacă este să fim onești, putem recunoaște că, din păcate, petrecem mai mult timp imaginându-ne cum ar arăta România perfectă, decât să facem pași concreți înspre acest ideal. Desigur, idealul este, prin definiție, de neatins, însă asta nu ar trebui să ne împiedice să tindem spre el. Dificultatea constă, cred eu, în faptul că, pentru o țară ideală, cei care ar trebui să se schimbe sunt oamenii. Realitatea este că România suntem noi. Pentru o Românie perfectă, noi, românii, ar trebui să fim perfecți. Dacă ne dorim o țară ideală, soluțiile trebuie să le căutăm în noi înșine. Este ușor să așteptăm schimbarea din exterior, din partea celorlalți, însă nicio schimbare și niciun lucru demn de avut nu pot fi obținute fără efort. Toți trebuie să contribuim la crearea unei Românii mai

bune. Afirmam mai sus că perfecțiunea este un ideal, așadar este imposibil de atins. Cu toate acestea, după părerea mea, acest fapt nu trebuie să reprezinte o justificare pentru a ne complăcea în starea prezentă. În acest sens, cred că perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Cu alte cuvinte, pentru mine, România perfectă este o țară ai cărei locuitori încearcă, în mod continuu și susținut, să fie ei înșiși mai toleranți, mai responsabili, mai interesați de binele comun, chiar dacă nu vor ajunge niciodată la desăvârșire. Pentru că, până la urmă, condiția inerent umană presupune imperfecțiunea, în multe forme. Dar, în același timp, conține și dorința de autodepășire, se perfecționare, dorință care poate rămâne în stare latentă sau poate fi valorificată prin educație. Ajung, așadar, la un aspect important al României ideale: educația. Nu îmi pot imagina o Românie ideală, nici chiar pentru o zi, fără educație. Cred că, într-un anume sens, educația înseamnă viață. Educația de calitate, în orice formă, în orice context, oferă, la rândul ei, calitate vieții. Fie că învață despre sine, despre universul înconjurător, despre regulile de circulație, despre igienă, despre valorile lumii în care trăim, omul, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, este îmbogățit prin educație: fizic, emoțional, mental, social. Pentru mine, o zi în România perfectă, este o zi în care să mă „lovesc” de educație la fiecare pas: în salutul vecinului, în sfatul pe care i-l ofer unui prieten sau pe care îl primesc, în alegerea vestimentației și a hranei, în traversarea regulamentară a străzii sau în condusul prudent, în politețea cu care tratez orice om cu care mă intersectez și cu care, la rândul meu, sunt tratată, la școală, în atitudinea față de colegi, la locul de muncă, în profesia pe care mi-am ales-o, tocmai pentru a putea educa copiii de azi, adulții de mâine, și în atâtea alte feluri. Ar însemna să văd roadele educației oferite acum, în copiii pe care i-am crescut frumos și responsabil, continuând să fac la fel, pentru că, deși pare departe, micuții de astăzi devin atât de repede tinerii de care depinde soarta țării. România ideală înseamnă, pentru mine, conștientizarea faptul că tot ce facem astăzi, va avea urmări mâine, în viitor. Conștientizarea aceasta are rolul de a ne responsabiliza, de a ne determina să trăim, să gândim, să acționăm cu mai multă grijă decât în mod normal. Cred că educație este cheia unei Românii perfecte. Educația imprimă omului valorile fundamentale conviețuirii în pace și armonie: toleranța, respectul de sine, respectul față de ceilalți și față de muncă, altruismul, dorința de autoperfecționare, generozitatea și multe altele. De asemenea, tot prin educație, omul își poate înțelege vocația, își poate dezvolta aptitudinile și poate deveni ceea ce dorește. Numai prin educația de calitate vom putea avea oameni care să ne conducă bine și altruist, medici pricepuți, profesori dedicați, oameni specializați în diferite domenii necesare bunului mers al țării. O zi în România perfectă este o zi în care te bucuri și ești recunoscător că ești român. O zi în care nu îți dorești să pleci într-o altă țară, pentru că aici ai deja tot ce ai nevoie și tot ce îți dorești. Este o zi în care simți că munca ta este apreciață și remunerată corespunzător. Știi că muncești și asta e suficient ca să poți trăi decent. Știi că, deși ești tânăr, îți vei putea lua, la un moment dat, o casă, o mașină, îți vei putea crește copiii, oferindu-le ceea ce au nevoie. Le vei putea oferi o educație, îi vei putea da la școală, îi vei putea îmbrăca, hrăni și crește sănătos, știi că au  atâtea exemple bune în jurul lor, oameni de la care să învețe, tu fiind doar unul dintre ei. Gândul că ar trebui să pleci departe de familia ta, lăsându-ți copiii, familia, acasă, nici nu s-ar ivi în mintea românului, pentru că nu ar exista niciun motiv. Copiii ar crește alături de ambii părinți, într-un climat afectiv sănătos. Nu ar mai exista micuți care să sufere de dorul părinților, părinți de dorul copiilor cărora încearcă să le ofere un viitor, sacrificându-și propriul viitor. O zi în România perfectă este o zi în care nu există nepăsare: nepăsare din partea celor care ne conduc față de oamenii care i-au ales și care așteaptă, parcă cu tot mai puțină speranță și optimism, o schimbare; nepăsarea față de cei defavorizați, cei care nu au o locuință, nu au hrană sau căldură; nepăsarea față de bătrânii singuri, bolnavi, uitați de familie sau de societate; nepăsarea medicilor care au depus un jurământ de a respecta și proteja viața omului, dar pe care îl uită odată cu trecerea timpului; nepăsarea față de cel de lângă noi, atât timp cât nouă ne merge bine. Există atât de multă nepăsare în societatea contemporană. Nepăsare, egoism, individualism. Ceilalți nu

contează. Contez eu. Important este binele meu. Este mentalitatea și ideea pe care ne-o transmit chiar cei din fruntea țării. Fiecare pentru sine, pentru familia lui, pentru apropiații lui. Nu se mai ține cont de principii, de valori. România ideală nu poate există cu oamenii care dau dovadă de nepăsare în absolut toate domeniile. Poate că în fondul nostru sufletesc, oriental-balcanic, sunt imprimate fatalismului și

resemnarea în fața a tot ceea ce ni se întâmplă. Din cele mai vechi timpuri, românașul s-a obișnuit să fie singur și să își cânte tristețea. Creativitatea nu i-a lipsit niciodată. Nu degeaba se spune că românul este poet. Cred însă că uneori este prea poet, prea visător și filosof. Este mai ușor să reflectezi, să visezi idealuri, mai greu este să încerci să le faci să devină realitate. Ne pricepem la cuvinte, dar mai puțin la fapte concrete. Nu este un lucru rău să fii vizionar, dar fară a pune în practică o idee, ea este echivalentă cu zero. Poate că odată cu globalizarea, americanizarea și alte tendințe actuale, ne vom schimba și mentalitatea. Poate că tinerii și copiii de azi, care trăiesc alte vremuri față de generațiile anterioare, vor fi mai activi în societate, vor lupta pentru o soartă mai bună pentru ei și copiii lor, vor alege oameni dintre ei, oameni noi, care să îi conducă mai bine. Sper să învețe din greșelile trecutului și să fie mai conștienți că pentru o altfel de țară, e nevoie de altfel de oameni, mai responsabili, mai implicați, oameni cărora să le pese de ei, dar și de ceilalți. Revin la ideea că România suntem noi. Pentru o țară perfectă, e nevoie de oameni perfecți. Deși acest lucru este imposibil, după părerea mea, perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Dacă românii – toți românii, de la cei care ne conduc, până la cel mai mic dintre copii, pe care, prin educație, îl vom forma într-un adult responsabil - vor încercă să se schimbe, de dragul lor, de dragul

celor din jur, de dragul copiilor noștri, pentru mine ar însemna deja o Românie ideală. Pentru că, până la urmă, ce putem cere mai mult omului, dacă nu să încerce?

Marele Premiu

Marilena Luciu, 40 ani, Clubul Copiilor Medgidia, Medgidia, jud. Constanţa

O zi în România perfectă

Dimineața însorită anunță o zi frumosă. Mă trezesc odihnită și-mi duc juniorul la școală, dornic să vadă de-a ce se mai joacă azi în clădirea bine dotată, albă ca neaua și pe dinăuntru, și pe dinafară. Nu are decât pachețelul cu mâncare, un caiet și un penar, nu are deci de cărat un ghiozdan cu multe auxiliare primite în prima zi de şcoală de la minister, căci ele stau frumos în dulapul din clasă. Mă întorc acasă, în apartamentul spațios în care tocmai ne-am mutat, cu o bibliotecă mare în care au loc toate cărțile pe care să le citesc cu drag, căci la fiecare salariu îmi permit să-mi achiziționez cărți pentru sufletul meu, pe lângă cele necesare în activitatea mea, haine de calitate corespunzând cu statutul meu de cadru didactic și femeie căreia îi pasă de felul în care arată, ba mai pot pune și deoparte, pentru că în vacanța de vară vrem să vizităm un alt ținut minunat din lumea asta mare, iar contul juniorului mai crește puțin, pentru ca la majorat, când va decide pe ce drum să meargă în viață, să nu pornească de la zero, bazându-se doar pe ambiție și eventual puțin noroc. Nu va pleca din țară decât poate cu vreo bursă de studiu dintre cele atât de numeroase oferite cu generozitate de statul care se implică activ în sprijinirea olimpicilor și premianților. Va trăi în țara lui, pe care o iubește și care îl iubește, ca pe toți fiii ei. Cap are, slavă Domnului, învață bine tocmai pentru ca mai târziu să aibă un loc de muncă și un venit pe măsura pregătirii lui, așa cum e firesc într-un stat în care profesionalismul şi seriozitatea contează pe piaţa muncii. Îmi beau liniștită cafeaua, în timp ce corectez vreun caiet sau nişte teste (uneori doar îmi verific mailul sau mai citesc presa online), apoi plec și eu la muncă, la elevii mei. Sunt inteligenți, activi și motivați, fiecare activitate cu ei e o plăcere. Fac naveta, dar nu am grija decontării transportului și nu mă roade obținerea unui post mai bun, mai aproape, în orașul meu în care oamenii prosperă și familiile sunt tot mai numeroase. Sunt multe posturi (de la an la an tot mai multe!), dar nu mă tentează. E mai frumos ce fac eu. Și orășelul în care lucrez e prosper, și acolo sunt mulți copii, și acolo sunt tratată cu respect, de ei și de părinții lor. Șefii și colegii mei sunt oameni bine pregătiți, amabili, care își fac serios treaba, care sunt iubiți de copii. S-a schimbat guvernul, miniștrii au avut bunul simț să-și dea demisia în urma protestelor din stradă și știu că în locul acestor oameni vor veni alții, mai buni și mai onești; dar  schimbările astea de sus nu ne afectează pe noi, inspectorii și directorii nu au culoare politică, doar profesionalism și grijă pentru ca munca la catedră să fie simplificată şi îmbunătățită. Nu există nicio prăpastie între teorie și practică, cei de sus au pornit de jos şi ştiu exact cum stă situaţia, astfel încât ce propun ei se mulează perfect pe nevoile din învăţământ. Programele sunt clare, deloc stufoase, adaptate vârstei și cu terminologie ușor de înțeles, de la simplu la complex, fără o veritabilă şi prematură specializare pe domeniul de studiu respectiv. Elevii nu sunt bulversaţi de multitudinea de informaţii şi concepte pe care ulterior realizează că trebuie să le selecteze şi sintetizeze riguros, pentru a păstra doar ceea ce este este important în plan profesional. Nu sunt bulversaţi de modelele şi antimodelele din jur şi de aiurea. Au timp să-şi tragă sufletul şi să concluzioneze că nu rezultatele la concursurile şcolare şi

extraşcolare îi definesc, ci deprinderile de învăţare folosindu-se de ceea ce ştiu deja, de analiză şi sinteză, lecţiile de viaţă de oriunde, nu doar cele din clasă, încrederea în sine, abilitatea de lucru în echipă, adaptabilitatea la un anumit colectiv şi ritm de lucru, acceptarea faptului că nu toţi sunt buni la toate, că un 5 nu e un eşec şi un 10 nu e neapărat o reuşită. Unii ştiu să-şi facă timp pentru lectură, alţii pentru sport, muzică sau pictură, chiar şi pentru activităţi de voluntariat şi sprijin pentru cei mai puţin norocoşi. Toţi ştiu încă să viseze, chiar dacă nu toţi vor să o arate. Nu am documente multe de completat și trimis cu date limită extrem de strânse sau chiar depăşite, rareori sunt aglomerată cu hârtii, dosare și dosărele, ca dovadă biroul meu, mereu ordonat... În domeniul meu, verificările și inspecțiile se fac periodic, anunțate dinainte, de către persoane abilitate, într-o atmosferă destinsă. Comunicarea cu familiile elevilor este şi ea foarte bună. Niciodată nu m-am simțit jignită de abordările unora mai mult sau mai puțin obtuzi, care să

considere că doar calitatea de părinte le-ar conferi automat dreptul de a emite opinii depreciative despre școală și profesori, în general cam despre orice şi oricine. Sistemul de învăţământ din România nu ştie ce înseamnă dezinteres şi agresivitate la clasă, faţă de colegi sau cadrele didactice. Nici suprapopulare a colectivului de elevi. Nici abandonul şcolar. Nici părinţi care arată cu degetul către cei care nu reuşesc să suplinească lipsa lor de implicare în educaţia copiilor. După serviciu, îmi iau fiul de la bunici (îmi permit o bonă, dar consider că e mai sănătos ajutorul lor), facem o plimbare scurtă spre casă, pe trotuarele curate și bine întreținute, așa cum sunt de altfel și străzile și autostrăzile, mari și moderne. Ca în Germania. Parcă aşa spunea cândva un ministru (sau chiar prim-mistru?): avem autostrăzi ca în Germania şi în orice alt stat european bine dezvoltat. Îmi povestește cum a fost la școală, apoi își face singur tema, scurtă și simplă, și îi rămâne timp destul de joacă, afară sau în casă. Uneori şi de lectură. Sunt încrezătoare că așa va fi și peste vreo cinci sau poate zece ani, când nu va fi asaltat de termeni și sintagme ca țesutul palisadic și cel lacunar, oligopeptidaze și oligopeptide, izoalchine și izoalchene, galvanostegie și alte

informații neesențiale pentru supraviețuire și adaptare la viața socială și profesională de mai târziu...

Poate se vor schimba şi textele obligatorii din programa de română şi nu va mai fi nevoie să-i explic şi să „modernizez“ problematica țăranului din satul românesc de acum un secol, atât de diferită de cea a tânărului din mediul urban de azi, ale cărui preocupări și concepții despre viață, avere, iubire, căsnicie, familie, etc. sunt, din păcate, dependente de consumism, tehnologizare și chiar răsturnarea valorilor tradiționale. Mă uit la știri. Pe un singur canal și nu în fiecare zi. Acum, la televizor, e difuzat un discurs

al președintelui în care cere parlamentarilor: „Nu vă bateți joc de România!“ Președintele țării, om

de înaltă ținută morală și cu activitate politică remarcabilă, are ochii larg deschiși, vorbește pretutindeni numai românește, indiferent de context și țara în care se află, nu pentru că nu știe una

sau mai multe limbi străine. Este sincer preocupat de bunăstarea poporului său şi îngrijorat de

exodul românilor, exprimându-şi în repetate rânduri regretul față de inconștiența predecesorilor săi

care au permis și chiar încurajat, în termeni și atitudini de-a dreptul jignitoare, acest fenomen.

Cartea mea de identitate, îmi trece aiurea prin minte, trebuie înlocuită anul ăsta. Pe spate e plină de

ștampilele de la vot. Mi-am exercitat acest drept, așa cum mi-am propus atunci (dar câte nu mi-am

propus!), în clasa a VI-a, când profesoara de geografie ne-a spus, fără să știe că cel puțin unul dintre

cei din bănci va fi bântuit toată viața de cuvintele ei: „Voi sunteți generația de sacrificiu“. Urmează o știre despre aprobarea unei legi care să interzică total, timp de zece ani, tăierea arborilor, comerțul și exportul de lemn. Ca în Albania. Gata cu defrișările nebune! Câte hârtii mi-au trecut şi-mi trec mereu prin mână, copaci întregi... Şi măcar de-ar fi toţi metamorfozaţi în veritabilă hrană spirituală! Prea puţini puieţi îi înlocuiesc pe cei tăiaţi... Un simplu şi ceva mai lung drum prin ţară îţi oferă tabloul dezolant al cruzimii şi grabei cu care sunt exterminate pădurile, cu buşteni frumos aliniaţi şi căraţi, cu autocamionul, cu bacul sau vaporul, făcându-te să te întrebi, cu inima strânsă, care e destinaţia lor finală şi ce rămâne în locul lor... Şirul gândurilor mi-e întrerupt de imagini cu un spital mare, modern, bine dotat, care se construieşte la M., în care vieţi vor fi salvate şi altele vor fi ajutate să sosească pe lume, cu medici bine pregătiţi şi motivaţi nu doar moral să respecte jurământul lui Hipocrate. Ca în toate spitalele din România. Nimic nu ia foc, niciun bebeluş abia ivit pe lume nu e condamnat la moarte din motive pe care mintea refuză să le accepte, nimeni nu e depăşit de situaţie, nimeni nu e găsit ţap ispăşitor doar pentru că este mic într-un sistem mare, nemilos şi corupt. Ziua e pe sfârşite şi nu m-a stors ca pe-o lămâie. Mă joc puţin cu copilul de lângă mine şi cu cel din mine, glumim şi teminăm de completat puzzle-ul cu „lumea veselă“. Înainte de culcare, mai citesc ceva, îmi verific programul de mâine și îmi pregătesc materialele de lucru. Somnul mă fură apoi într-o lume a viselor plină de zâmbete şi culoare. Viaţa nu e deloc stresantă, timpul nu galopează nebun călcând în picioare principii, speranţe şi eforturi... În momentele de tihnă, găsesc răgazul de a-i mulţumi lui Dumnezeu că m-am născut şi mi-am născut la rându-mi copilul într-o ţară în care orice se poate cu voinţă şi muncă, inteligenţă şi tact, în care sunt promovate şi respectate nu doar libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă (căci toţi au conştiinţă şi şi-o ascultă!) şi cea la informaţie, ci şi principiul egalităţii şanselor, accesului nediscriminatoriu la actul de justiţie, dreptul la viaţă, la ocrotirea sănătăţii şi la un mediu sănătos, la educaţie şi cultură. Aceasta ar fi ziua mea într-o Românie perfectă, descrisă într-un eseu nestructurat, fără argumente şi conectori specifici, fără concluzie în paragraful final, lăsând cititorul să delimiteze singur elementele pur ficţionale de cele reale – sau invers.

Şi acum, vă supun citirii şi judecăţii textul următor. Evident, pentru a-ţi forma o părere, trebuie să citeşti mai multe texte de acelaşi autor.

Raluca Medeleanu, 14 ani, Şcoala Gimnazială Ion Creangă, Tălpigi, jud. Galaţi

O zi în România perfectă

Cu toţii ne mândrim că suntem români, ne înălţăm steagul României pe teascul capului şi privim cu mândrie cum flutură mai antic şi eroic în colonia de naţionalităţi. Însă, oricât ne-ar bucura imboldul oferit de tricolor, nu este aceasta România perfectă, ci, în fabrica minţii, fiecare începe să coasă altfel silueta acesteia. Pusă în pantofii unui astfel de arhitect al propriei lumi, am început să răsfoiesc în revista ţării atât articolele calităţilor, cât şi cele ale defectelor, reuşind aşadar măcar între pereţii minţii să jonglez cu acea „Românie perfectă a mea” . Deschizându-mi porţile portalului minţii calc pe un pământ suflat cu pudra anticului, care nu strigă după ajutor din cauza lipsei vegetaţiei, ci are în neantul său baletând numeroşi ciorchini de verdeaţă. Pe acest sol românesc îţi îneci privirile în marea de oameni care s-au întors din străinătate pe crengile ţării lor natale, încercând să lucreze în scopuri favorabile pentru aceasta, trimiţând-o în clasamentul celor mai dezvoltate ţări. Mergând pe bârna acestei „Românii perfecte” constat oameni care nu mai sunt scufundaţi în mlaştinile nevoilor, şi încep a se imobiliza cu toţii spre construirea unui design ieşit din comun al României, drumurile fiind asfaltate, parcurile curăţate iar reciclarea nu doar o vorbă aruncată aievea, ci un mugur al realităţii. Ridicând capul din pământ, văd oameni care nu îşi aruncă unul altuia injurii în cadrul jocului de volei al dialogului, încât ţipătul păcii se aude asurzindu-ne egoul, iar beculeţul fraternităţii să stea veşnic aprins printre români. „Liberté, égalité, fraternité” îşi are rădăcinile în motto-ul Franţei, în schimb, în linearul României mele perfecte, acesta şi-ar face ,fără vreun strop de întrebare, loc în coregrafia sa., încât prin arterele fiecărei idei ar naviga corabia libertăţii de alegere; dintr-o avalanşă de idei toate ar fi bune, subliniind egalitatea; dintr-o galaxie de idei, fiecare s-ar lega una cu alta, amintind fraternitatea. În acea zi culeasă din România mea, ne vom aminti de istoria noastră, de rădăcinile care am fost, şi la inflorescenţele la care am ajuns, datorită evoluţiei, şi poate aşa ne vom spori imaginaţia, dându-i curs şi dezvoltând noi invenţii ce vor pleca în lume din „România, ţara noastră de dor, ţara tuturor”. După cum mărturisea Eminescu : „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.” , încât trebuie să privim şi spre graniţa cu trecutul, ducând mai departe istoria noastră aurită şi deosebită în rândul altora. „România e un stat tânăr şi e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai mulţi

dintre noi, să ne comportăm ca nişte adolescenţi. Cel mai frumos lucru la România rămâne România.“, citat ce era lăsat să cadă pe portativul vorbirii, la un moment dat, de Cristi Puiu, aducându-ne aminte că fiecare zi poate fi perfectă în România, dacă ne contrastăm cu opinia sufletului ce se simte mereu tânăr şi cu bateriile bine încărcate la fiecare pas făcut pe acest pământ pitoresc perfect pentru eternitate. O zi perfectă în România – o zi în care nimic nu are limite, o zi în care putem spune şi face cu toţii ceea ce inima refuză să exteriorizeze în România de astăzi. Dacă aş avea oportunitatea să mângâi cu bagheta săvârşirii toate aceste schiţe măcar pentru o zi aş da naştere unei ţări cu mult mai bune, bucurându-ne de tot ceea ce beneficiem, şi scoţând astfel adevărata frumuseţe la iveală. Poate, nu am mai pleca pe tablele de şah adverse, şi ne-am adânci privirile în pergamentul oferit de peisajul ţării noastre. Poate atunci, vom putea spune întradevăr că suntem mândri că suntem români! Poate atunci vom fi lăudaţi pentru capacităţile noastre.

Cam atât. La final, vă urez să trăiţi o zi, măcar o zi, în România Perfectă! Eu pot doar să vă dau nişte linkuri spre ,,O zi în România Perfectă”, pentru mai multe informaţii, date din şi despre acest concurs:

https://calan1387.wixsite.com/romaniaperfecta

https://www.facebook.com/oziromaniaperfecta/?fref=ts