Nu vineri

nu vineri

poate luni să stingem de pe buze acelaşi sărut

marţi ne separăm spre seară ca două pahare după ciocnire

apoi vine miercuri avem  bilete rezervate împreună de rătăcire şi drumul

desfăcut de  la glezne înspre munţi

joi se răceşte ningem

ningem până-n dimineaţa duminicii

 îngropăm sâmbăta în nămeţi

dar

nu vineri

vineri să fugim unul de altul

şi verificăm dacă distanţa care ne separă este egală

sau unul  dintre noi s-a îndepărtat mai mult de celălalt

spui că e imposibil din toate punctele de vedere

râsul tău îmi cade prin păr şi mă scutur limpezit

de sunetele cristaline

atunci sâmbătă vom continua să ningem

nu?

doar dacă duminică seara vii tu mai mult înspre mine

eu sunt tot mai obosită după zilele tale de vineri

Lucarna

simţi apăsare în bolţi şi frontoane

fiinţa se năruie

fumuri ridică  păsări nedesluşite

clipe îngropându-se în  norii unui timp vâscos

râsetele dimineţilor mai stăruie

îngropate sub neputinţa de-a plânge

păcăliţi unii mai caută supravieţuitori

mai scot câte un copil murdar cu părul încâlcit

care se volatilizează la primul zâmbet condescendent

uite aici ne-am întâlnit prima oară

acelea sunt  fotoliile cu gust de seară împreună oare cum de au scăpat

îi auzi şuşotind bârfind peste îngrijorare

cu plăcerea celui care te scapă din mână

şi tu cazi iar el rămâne spunându-ţi în ultima privire

vei muri eu voi trăi

nu e de ajuns să vrei îţi vine să le zbieri

să le strecori cu bormaşina prin timpanul îngroşat

pentru mine nu a fost

de ce ar fi pentru voi

dar nu poţi îngăima nimic şi sufletul ţi se furişează printr-o lucarnă

Alt paradis

ştii

acele pietre printre plete seara

mirosul de alge  

saline răzvrătiri trăiri

picturi  pe coridoarele farului răstignit

între plajă mare cer şi mine

eu care urcam spre sala de senzaţii şi apusuri

şi răsărituri

printre acele acuarele zemoase

proaspete

ştii

versurile şi neanturile lăbărţate pistruiate

scurgându-se ca un rimel pe obrajii prostituatei cu trei copii

şi o singură scuză maritimă sau nu

că e corabie şi vântul o împinge spre ţărm

ştii

pereţii farului erau acvarii de fapt

acum îmi amintesc sub umbrela aceasta

întinsă de un val milostiv

că noi nu umblam goi

eram din alt paradis

to be or not

Întreaga lume locuieşte în mine

planetele cu dinozaurii lor particulari

mogâldeţele celea de quasari prăfuiţi

accentul meu de non british  e pe acolo şi el  on this land or univers

forfota de sub parentalele mele hobby-uri

gen du copilul la şcoală şi nu tu şcoală

cu atât mai puţin a little kid cu ochii umezi şi ghiozdanul greu

toţi locuiesc în mine ca dumnezei şi paraziţi lascivi

prea suficienţi în discursul amorf şi putregai care luminează pulsatoriu şi verziu

de la un capăt la celălalt strada fondantă

bomboană de catifea reiată sub paşii mei care şi ei locuiesc prin mine

dar călătoresc cu limba lor în festinuri lente între un  taxi şi metroul fără staţii

poetry

toate mă străbat şi mă abat

precum un pendul care împinge

şi îndeasă  cu fiecare bătaie

acest univers în mine ca prin uşa unui frigider întors spre perete

da iubito

şi  tu te dansezi singură până ce muzica sfârşeşte îndoliată

răcoarea e în ultimul pahar sau ultima  notă de pian

suspendat pe un inel al lui Saturn

primul  univers e mai greu să-l mori se spune

un sistem solar e mai recomandat

pentru începători

Doină

moarte lină şi dor drag

du-mi tu mândra la izvorul cerului

o aştept prin văile 
cumva târzii
dalbele fâneţe

lasă două vieţi împreună să treacă şi păsările să ne zboare în aceleaşi

stoluri fără noimă şi adevăr

vântul care le pătrunde şi revine cuminte în ochii mei

doar atât

moarte lină dorule drag

nu-mi purta  brumă de grijă

ci curgi peste mine

cer de pietre

peste apă

linişteşte-mă cu dragul florilor
de albastrul norilor...pune-le cunună fină

tu moarte lină

nu ei vrea să stai clipită

pe o şea

sau viorea

pân’ ce

amândoi

eu şi mândra mea

te-om chema

când s-o isprăvi

Veri

veri

întrerupte între noi

câmpuri roșii cu verde imberb

fânețe galbene odihnitoare cu hamace

întinse între pleoape

ochii înflorind încet la trezire

veri sărind șotronul peste vacanțe

libelule și ploi

foi coli de hârtie albă arzând

peste hotarele anotimpului

discuții neîncepute și interminabile

mâna ta care îmi tulbură chipul

în valuri la atingere

somn peste umerii albastrului

insinuat sub lumea noastră

mare nostrum

veri

Doar așa

doar așa de vertebre liniștea

fugărită prin ceva pădure sub clopot al

amiezelor nediluate tandre adică

doar așa picăturile line pe lama ploii

săgetează fulgerul  și-l împart

în ieri și miazănoapte

doar așa când fluture și pasăre

rătăcesc prin vertebre uneori și mai tot timpul închistate

și plâns ridicol de zborul din oase

furișat spre ceva rinichi și vezică a unui liliac

lihnit între tunning și speaker

telecomandă și abrupt

doar așa vertebră înmuiată

consumată de silabe indolent

planând

ca un adolescent ambiguu

din ieri

doar așa

Nu sărut

îmi era mâna pierită

în drumul spre tine

o țesătură de clipe și îngeri textili ne mai puneau

ceva opreliști

ne sărutam pe banca din parcul renovat de primăvară

ne hăpăiam ce mai

plimbăreți matinali și nocturni dădeau târcoale cu lăcomia țânțarilor

disimulată în indiferență sau zâmbet ofilit al gurii anorexice

literă mare lângă multe litere mici ei și picioarele lor trohaice

de fapt ne scriau povestea

acei oameni cuvinte în plimbare pe sub pomi și parantezele lor înflorite

cu buzele strâmbe de pofte indecente  

de o parte și alta a băncii unde făceam un transplant de guri

nu nu sărut

dar pe măsură ce se îndepărtau în viața lor

ciudat de singuri am rămas

în totuși

acel unic sărut

din viața noastră

Fier

lucrurile îşi vedeau de rostul lor

nu mă băgau în seamă prezenţa lor ţinea de absenţa zeilor

fuga acestora din piepturi 

precum  o lună stricată agăţându-se de mirişti

cu salturi şi icnete răsfirate

verbele zburau în liniştea unor substantive circumspecte

dar în general totul se desfăşura haotic de limpede

morţii nu aveau loc să îşi facă semnul crucii în sicrie

viii mai simulau o vreme acea minimă frica de moarte

plângeau pe un obraz totdeauna al celuilalt şi zâmbeau

în lungirea din colţul gurii acelui acelui altui străin

dar nu asta conta

absenţa zeilor asta apăsa apăsa pe sufletul pus

între oase

*

năvală lucire a mării rupând din carene

catarge sclifosite temătoare de ape

porturi alambicate într-un scrâşnet fioros

rechini respirând prin fiecare victimă

materia neagră necontabilizată

rupând din suflete celule mareice

pierdere a conştiinţei pe fiecare val surfing de reîntoarcere

*

fierul acela care mă străpunge de la subsoară în piept

poalele muntelui vorbindu-mi în ape şi umbre şi vânt silhui

vârstele mele nesigilate în  femurul  ca un palimpsest

sunt oştean lucind sub lacrima mamei unuia dintre cei ucişi de mine

ascund acea lacrimă în ultima mea respiraţie

o ceaţă pe umărul acelui  ucigaş de zei

pe care încă îl aştept să mă reînvie

Ultimul muritor

erai mai frumoasă decât ultimul gând

al ultimului muritor

visul lui care atârna precum o  picătură pe frunză

și s-a prelins pe un obraz deșertic

erai și rămâi pentru mine acea frumoasă

care mă desparte de cer și pământ

o primăvară între ape

o retină sfâșiată fluturând peste crepuscul

ești frumoasă așa cum traversezi liniștea peste gândurile mirate

tresărite sub pașii tăi bineînțeles frumoși rotunjiți apăsați

în asfaltul udat de ploile pornite din norii altui univers

până la glezna  care mă hipnotizează și îmi șoptește

că ești mai frumoasă cu fiecare pas și mângâiere tardivă

totuși hrănitoare

precum  un ultim plâns peste obrazul ultimului muritor