Întrebarea

am încetat să mă mai rog

inima mi s-a oprit în animale copaci

în paharul cu coniac şi cartea râncedă de pe masă

cuvintele m-au lăsat la marginile mele

pot să privesc în mine

pot să privesc în afara lor

dar nu pot schimba nu pot sta

trebuie să plec altfel  îmi vor trece prin talpă

vor urca prin os miasmele efluviile celor ce au păşit înaintea

mea în acest imens şi absolut mormânt

rotitor într-un absurd nesăţios pofticios de concret

nu pot sta nu pot schimba

trebuie să ies din labirint

ştiu că am intrat ieşind dintr-un vagin plin de sânge şi secreţii

ştiu că sfârşeşti în general închis între scânduri şi acoperit cu ţărână

ştiu între timp grohăi fuţi scuipi ucizi caci râgâi plângi te plângi urli te îmbeţi şi vomiţi

acuzi dureri în piept şi spui că ai suflet

îţi întinzi tentaculele lipicioase şi spui că iubeşti

 ţi se pare că eşti deosebit

duci gunoiul cu maşina

dai un leu la puradelul înţărcat direct în ghena de gunoi

alegând bancnota dintre cele de cinci şi zece

maică-sa te priveşte ştirb cu zâmbet chior abia mulţumeşte

ştiţi amândoi că ceea ce s-a îmtâmplat e obositor de banal

ştiu că

te gândeşti la sinucidere cu detaşare la ucidere cu dezinteres simulat

homosexualitatea pedofilia zoofilia curvăsăria îţi sunt servite pe

canapelele din bordelurile televizate

repulsia şi uimirea rămân devin tot mai false

ca mesajul de pe coroana

celui mai bun prieten care fără frică de clişee ţi-a posedat prima nevastă

(cea cu gust de bomboană egocentrică aşa o alintai )

şi tu gândeşti privindu-l prin capacul frigorific că ai o văduvă de consolat

negru şi suferinţa sunt mai mult decât sexy sunt porno

speri ca el să îţi citească gândurile dintr-o viaţă viitoare

sau veşnică

am încetat să mă mai rog

nu cred că m-am rugat vreodată nu ştiu cum se face

sufletul e o găselniţă perimată dumnezeu nu există şi se plimbă

pe patine pe inelele lui Saturn

sunt programat între început şi sfârşit într-un univers care

nu ţine cont de asta

a  fi sau a nu fi

răspunsul este

a fi şi a nu fi

exist şi nu exist simultan

într-o realitate şi irealitate desăvârşită

gândesc şi sunt gândit cu exasperare

întrebarea la care caut răspuns nu a fost pusă

un răspuns bun aşteaptă întrebarea potrivită

dar nimeni încă nu ştie să o pună

aş avea cel mai frumos şi rotund răspuns

între timp apusul mi se pare mai tulburător decât orice alt recviem

zâmbetul femeii de lângă mine mă tulbură

până la pierderea cunoştinţei

mă doare albastru când ridic liniştea de pe trupul meu

ascultând sarabanda lui Handel

în mine se aprind focuri la fiecare început de toamnă

pentru alungarea demonilor

eu însumi sunt o rugă  înălţată

de cel care trebuie să pună întrebarea

Îţi spun adio

Îţi spun adio de pe acum

cât vara mai atârnă în fâşii prin pruni

şi copiii încă-s uzi de scalda-n râu

iar verdele nu a ruginit la mine-n trup

Îţi spun adio cum aş putea face altceva

se strâng culorile la umbra mea

murgii pasc amurgul mai la deal

şi-o pasăre străveche îmi cântă din înalt

Am să trec tot mai rar prin mirările tale

voi foşni doar în bătăile pleoapei somnoroase

iluzia unei călătorii ne va duce în suburbii de sare

cu zeii neauziţi hoinărind prin cristale

Îţi spun adio cum nu am mai spus-o nimănui

niciodată s-a întâmplat deja în viaţa noastră

e timpul să ne pierdem

să ne spălăm îmbrăcăm unul pe altul

de parcă am fi morţi unul pentru altul

e timpul să trecem fiecare în nefiinţa celuilalt

Septembrie

nu te iubeşte nimeni mai mult decât mine zilele acestea

simt cum se sfâşie aerul lângă tine

sau una din corzile universului a pleznit

îmi eşti departe când eşti aproape

îmi spui şi cuvintele tale miros a nuci verzi

trebuie să te îndepărtezi ca să vii acasă

lucrurile se vor cuminţi ne vor privi cu mai puţină curiozitate

nu vom mai fi judecaţi

de aceiaşi pereţi de aceleaşi oglinzi

verdicte se vor da cu suspendare

între ieri şi ultima frunză ce va cădea în această toamnă

trebuie să pleci să mă laşi să mă odihnesc în amintirea ta

să nu mai respir inima să nu îmi mai bată o vreme

când te vei întoarce voi prinde viaţă şi îţi voi spune

nimic nu s-a întâmplat cât ai lipsit

te-am iubit

şi din palme mi s-a prelins tăcerea

nu te iubeşte nimeni mai mult ca mine

în zilele lui septembrie

Confesiuni unui semn de circulaţie

să ridicăm paharele

să ne golim ţestele de gânduri

să lăsăm inimile să plimbe

sângele alcoolului dintr-unul în altul

să discutăm despre metafizica din algoritmul unui  rut şi transcendenţa

rugoasă a sentimentelor care au sentimente pentru noi

demult nu m-am mai privit într-o prăpastie de periferie

nu am mai dat voie vântului prin oasele pământului

şi nu am mai făcut confesiuni semnului de circulaţie

la ieşirea  din spatele  crâşmei cu bolnavi magnetici

să ridicăm paharele să ne tăiem picioarele

muzica să fie pusă la gheaţă de cârciumarul vestit

servită cu rachiul de struguri prost dar cinstit

tulburate fie timpanele

spălate ocheanele

să înceapă deci valsul reggae şi manele

 să cânte ţiganii din portul Constanţa

alături de marea cea neagră cu rochia înflorată

să nu mai plecăm  să nu mai trebuiască să ne întoarcem nevolnici

şi secaţi

casele să se mute să locuiască în noi

să deschidă ferestre în plex şi uşi spre ficat

să bem unul din celălalt gânduri şi strigăte

şoaptele şi  zilele de luni înjurături şi cântece şi sânge şi lacrimi

şi râs şi vedenii şi iluzii şi promisiuni şi ură

şi iertări şi păcate şi iubiri

de toate se vând la crâşma din strada mea

cu un semn de circulaţie

unde te poţi confesa