Momentul

Momentul

*

eu nu deschid uşi

 în oameni sau rădăcini

în sucul de portocale sau clădiri

nu am bătut cu vânt în ferestre sau migdali

marmura nu se teme de mine

nu am săpat  o inimă în ea să-i cer iertare

gândurile-mi sunt ca norii pe munţi

şi iarba nu se întoarce la auzul pasului meu

maci albi răsar pe măsură ce îmbătrânesc

de mult nu am mai auzit  un mac roşu cântând

şi nici nu am mai văzut o tresărire în sufletul

zeităţii care trece plutind  precum argintia lună

prin poienele cu maci roşii

prin poienele cu maci albi

**

eu nu voi muri în locul nimănui

nu a revendicat nimeni locul morţii mele

nu am revendicat nimănui locul morţii sale

naşterea a fost o întâmplare în viaţa mea

puteam să trăiesc şi fără să fiu născut

şi nu gândeam acum resemnat că e firesc să mor

simt  cum mă învăluie linţoliul amintirilor

cu grijă să nu îmi tulbure sufletul

să nu tulbure apa vie a îngerului însetat

***

norii s-au ridicat cu tot cu vârfurile munţilor

lăsând mai mult loc cerului la orizont

eu rămân mai trist cu un dumnezeu

rămân mai fericit cu un înger

Rezervare (Booking)

 Rezervare

(Booking)

aş vrea să călătorim

un dram

un crâmpei

unul în celălalt

unul pe pleoapele celuilalt

unul în sufletul celuilalt

să vânăm fluturi nesfârşiţi şi neîncepuţi de zborurile

clarului de somn

clarului de trezie

seara să ne găsească prin restaurante extravagante

golite de clienţi şi gânduri imunde

să alegem meniuri scabros de scumpe

vinul să ne fie adus cu escorte armate

din pivniţele secolelor barbare

să ne încălzim aşternutul

cu pietre filozofale dezvelite de sub iarbă şi absint

vom face şi dragoste încet  cu emoţia

clarului de început

în timp ce la uşa camerei  străjeri atenţi

exacţi ca şi acele unui orologiu elveţian

vor rezolva în gând teorema lui Fermat

dimineaţa va îngădui nopţii să mai adaste

câteva ceasuri asupra noastră

pe la amiază vom pleca unul din celălalt

te vei desprinde de mine ca o caravelă de un galion

după o ciocnire amiabilă

se vor auzi  protestele  punţilor

tropotul marinarilor

fâlfâitul velelor

strigătele ciufulite ale nostromului mahmur

apoi linişte

valuri 

albatroşi

un petec alb din focul tău

flutură sfâşiat

în straiurile mele

Tulburare

Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet,

culcată în patul neurotic,

îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,

un cimitir abandonat de strigoi.

,,Nu eşti real.  Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră,

de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă;

tu nu eşti cel care spui,           

nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.

Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,

m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul s-ar scurge

altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan

spărgându-se, călcat în copite de diavol. “

Pielea gâtului

părea a fi pielea unei frunze,

cu nervuri străbătute de un puls dureros.

Aşa mă simţeam

eram pulsul prin nervura unei frunze

rătăcind în toamnă.

Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).

Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.

A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.

Secunda târzie

Te privesc cum treci peste tristeţi,

aroma toamnei  se prelinge-n urmă-ţi din călcâie.

Cu pleoape de aur  împrăştii cenuşa unei dimineţi

peste crengi şi inima ce-mi bate, clopot în pustie.

 Nu am răspunsuri la câte întrebări  vei pune,

nu ştiu ce clipă s-aleg din multele care se-mbie

să ne poarte-acum în vernale, orfice lagune,

deschise-n nopţi brumate,  mirosind a iasomie.

Păşim unul prin altul, eşti ceaţa, eu - izvorul.

Două biserici albe — două egrete în câmpie,

despărţite de un şuier, strivind în dangăt dorul

la marginea pământului, înclinat dinspre vecie  —

ne aşteaptă şi îşi amână zborul învelit în rugăciune.

Toamna aceasta e o linişte care va să vie

prin vene, ape,  şuşoteli mâzgălite în cărbune  —

e acel cuvânt care lipseşte, secunda târzie,

cadenţa finală, ultima suflare închisă între peceţi.

În alba clipă când te privesc  cum treci peste tristeţi.

Am să vă spun vouă

Am să vă spun vouă,

celor care nu respiraţi,

dar atrageţi trecerea timpului,

lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,

profeţiilor şi fluidelor destine,

părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,

cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;

ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,

prin munţii trăirilor,

voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,

apa sau curgerea amintirilor;

închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,

deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului

care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi

vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.

Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,

celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,

neîncrezători în moartea voastră,

ridicaţi-vă şi iubiţi.

plâns hoinar

suntem plânsul hoinar al lui dumnezeu

lacrimi pe cărările lumii

numai tu femeie

azi îmi eşti surâs

Frumoasa adormită

era cea mai frumoasă fată din oraş

visele ei străbăteau adolescenţii transparenţi

din fluidele cartiere ale oraşului stingher

ea visa şi undeva un adolescent se ridica de la pământ

ca o păpădie

dispărea în scurt timp cu un pocnet sec

de os rupt

în curând 

străzile vorbăreţe apartamentele fragile

şcolile ipohondre cafenelele mătăsoase

parcurile lenevoase

erau pustii de adolescenţii transparenţi

lipsiţi de vise ai acelui oraş

într-o zi fata se trezi tuşind

sângele roşu îi păta batista

soarele lumina neputinicios prin geamuri livide

au crezut că e o alergie la ambrozie sau puful

care plutea în acele zile neobişnuite prin aerul veşted

dar fata se stinse

câteva ore mai târziu

în următoarele zile

adolescenţii reapărură în oraş

unul câte unul

materializându-se cu acelaşi pocnet sec

au fost toţi prezenţi

la înmormântarea

celei mai frumoase fete care a visat vreodată

în acel oraş

Puterea

unele cuvinte trebuie să fie spuse

se vor face se vor îndeplini

alte cuvinte nu ar trebui să fie pronunţate

nu se vor făptui

va fi ca un blestem

rostit în noaptea de sfântul Andrei

la fel şi lucrurile te pot sau nu rosti

îţi pot şopti numele

dacă stai  lângă un zid ceva vreme după ce simţi că ar

trebui să pleci

te vei auzi şoptit silabisit de el

şi umbra te va părăsi

nu suntem mai mult decât simple cuvinte pentru lucruri

facem parte din limbajul pietrei şi al apei

norii mă povestesc sau mă înjură

caii îmi par cei mai trişti

mai neînţeleşi

aproape rostitorii

iar copacii

încă nu m-am gândit la ei

dar cred că ei se gândesc la mine

cu mult mai multe frunze în ultimul timp

unele cuvinte ar trebui să fie spuse

altele nu

iubesc

e cuvântul pe care încă nu ştiu dacă

a fost bine că l-am rostit

de atâtea şi atâtea ori