nu pot fi

nu pot fi Dumnezeu

nu am singurătatea lui

muțenia și orbirea lui

iubirea nu poate să iubească

cuvântul nu poate să vorbească

lumina nu poate să vadă

nu pot fi Dumnezeu

eu iubesc

vorbesc

și văd

Cinci răvașe către o cometă

1

sunt omul  de la marginea lumii

care  îți trimite scrisori clasice baroce

cu scris de călugăr în sejur la Marea Moartă

îți scriu versuri albe pe plicuri negre cu timbru înflorat

mirosind a ploaie veștedă

îți scriu despre zâmbetul unei Mona Lisa descoperită de beduini

într-o cameră funerară din Valea Regilor

sau despre inscripții găsite pe aripa unei libelule

fosilizate în chihlimbar

dar

scriu și despre strigătul florii care se legăna deasupra mea

trăgându-și sevă și uitare

fericire și abandon

2

mor câteodată mai devreme

mă nasc de cele mai multe ori prea târziu 

sunt tot mai aproape de liniștile altora și

tot mai departe de secundele tale

3

sunt  aburul care ține loc de amurg și revenire

sunt singur ca o fereastra prin care sar sinucigașii

îndelungat ca o așteptare în ceruri

și prelung ca un dangăt în pieptul lucrurilor

4

te iubeam când tăceai mai frumos

decât icoanele în bisericile de lemn

dar și când îmi spuneai că iubești și marea

dar preferi îmbrățișarea mea

mi-era dor de tine chiar și când erai lângă mine

așa că primele zile nici nu am observat că ai plecat

într-o noapte te-am strigat

acum te șoptesc

5

știu că vei reveni

dar încerc să mă obișnuiesc cu gândul

că  vei pleca

până atunci

aștept

cum așteaptă un cuvânt neputincios

sunetele potrivite mâna rostitoare să îi dea

o brumă de sens