Eu
nu am copii, cu atât mai puţin soţia mea. Asta nu înseamnă că nu înţeleg
fenomenul, am avut timp să-l observ şi să îl analizez obiectiv, temeinic. Am
rude, prieteni, cupluri heterosexuale ce au copii. Pot spune că până acum m-o
ferit Sfântul să am prieteni cupluri homosexuale, cu copii sau nu. Primim
deseori vizitele acestora. Hetero bineînţeles. Înainte de Crăciun au fost pe la noi nişte prieteni cu care nu ne vizităm constant, autori ai unei minunăţii blonde, dulci , nevinovate. Ce vă
povestesc, nu este strict numai cazul lor, este ceva general valabil, dar
la vizita lor s-o întâmplat ceva care o rupt mersul firesc al lucrurilor. Având în
vedere că ne vizităm mai rar, iar fetita are doar doi anişori, e normal că la început era foarte circumspectă, zâmbea timid, nu ştia dacă e cazul să plângă sau nu,
se uita prin jur temătoare, sta tot pe lângă părinţi… Eu, deşi am cum
spuneam, am o oarecare experienţă, nu pot să mă abţin şi să nu mă întreb
,,I-o fi frică de mine? Seamăn cu Shrek? Mă uit prea încruntat, sau zâmbesc prosteşte
şi simte? " . Încerc tot felul de variante, fac bau şi mă ascund după
ramurile de brad, imit un căluţ în galop, ea zâmbeşte dar tot nu sunt convins
că nu începe să plângă sau alte cele. Vizita decurge normal, repet, nu e prima
oară când se întâmplă, am trecut de multe ori prin asta, dar degeaba , tot sunt
stresat, alarmat. Ei bine, mai povestim, mai mergem la calculator, pun jocul
Tarzan (infailibil) şi fetiţa vrea ,,baţe”, adică la mine în braţe să se uite
cum joc…Apoi punem muzică, etc. După două ore, este în elementul ei, ne
spune poezele, dansează, un bulgăre de energie blondă şi cârlionţată chicotind
rostogolitoare prin casă. Ei atunci şi numai atunci, părinţii se privesc cu
subînţeles (,,Fata îi fericită, se simte bine?" ) şi spun ,,Hai să mergem
acasă “ !!!. Nu sunt primii care fac chestia asta, de-a lungul timpului am
observat-o şi la alţii. Eu , stupefiat, întreb ,,Cum să plecaţi? “ . Îmi
vine mie să plâng, după atâta investiţie în proiectul ăsta, cum să plece? Nu
înţeleg! Cum de vreţi să plecaţi când copilul se simte în sfârşit bine, eu la
fel, m-am relaxat, şi-o data seama fata că sunt un tip ok. Staţi până i se face
somn, se plicitiseşte, mă rog. Ei bagă un motiv, e târziu, tre să hrănim
pisica, din astea. Când îi spun fetei că trebuie să o îmbrace, normal că începe
să plângă, zice ,,Nuu! Vleau să mai stăm!”. Ei şi atunci ei aruncă replica
clasică, premeditată, infailibilă..,,Dacă nu vii, noi plecăm şi rămâi să dormi
aici!” . Copilul spune ,,Nuuuu!...”. Nu vrea nici să rămână să doarmă la
noi, dar nici să plece, are o dilemă mare, mare. .. Ei, părinţi nemiloşi,
continuă ,,Uite noi ne imbrăcăm şi plecăm, te lăsăm aici..”. Fata plânge
săraca, eu am un sentiment de solidaritate cu ea. Asta funcţionează de obicei perfect, dar uite că
nevasta-mea are un impuls ( vă rog să nu faceţi aşa ceva), merge şi ia două
jucării de pluş aiurea, un elefant şi un telefon cu ochi, şi ii zice :
,,Rămâi să te joci cu mine? “ Ei şi atunci fata nu mai plânge , se uită la
gioarsele alea de jucării , zâmbeşte pintre lacrimi şi spune ,,Da!”. No, atunci
am pierdut toţi controlul, făptura aia mică şi blondă ne-o avut pe toti.
Părinţii încearcă disperaţi încă o manevră, ,,Noi am plecat, rămâi aici şi te
joci cu Gabi (soţia mea)?”. Ea spune ,,Da” liniştită cu jucărelele în mână. Ei
deja schimbă priviri, vorbe între ei, ,,Păi nu avem biberonul, lapte aveţi?”.
,,Da”, zic eu siderat…Mă şi vedeam cum încerc să o hrănesc cu paharul sau cu un
pai…Ei mai zic ,, Nici pampers nu avem”. No la capitolul ăsta clar nu aveam ce
să fac, eventual ceva prosoape de hârtie cu folie si scotch dacă improvizam. A
doua zi eu merg la muncă, mă gândeam să dorm in sufragerie, dar dacă pe fată o
apucă plânsul? Ce ne facem? Instrucţiuni de folosinţă a unei asemenea bijuterii
de fată nu aveam. Treaba lui Gabi, ea să se descurce, dar totuşi …Toţi eram
făcuţi mat de o păpuşa de doi ani..Ei nu prea vroiau să o forţeze, se gândeau
să plece, să stea în maşină şi să îi chemăm noi când e cazul…Dar dacă fata chiar
se simţea bine cu noua ei prietenă de joacă şi cu un Shrek inofensiv în
preajmă? Dormeau in maşină? Mergeau acasă şi stăteau cu ochii pe telefon? Până
la urma am zis, ,, Gabi, dă-i jucăriile, şi ne vedem mâine, spune-i că acum nu
are pijamale, pampers, biberon”. Ii explicarăm şi, miracol, a funcţionat, o
plâns ea oleacă , dar s-o lăsat imbrăcată şi au plecat în bună pace.
Atât că am rămas
fără jucăriile mele de pluş.
Pentru Timeea.
