păianjenul din ţeastă

pleoapa mea se lasă greu înduplecată

zorii aceştia vor mai avea de aşteptat

doar cerul gurii mele mai are destul  albastru

din cuvinte netrezite

pintenii mei  împung până spre necroză

burţi de cai nedesfrunziţi de nechezat

draga mea mi-eşti  mai trează seara

decât  dimineaţa  aceasta cafeaua

neagră mi te aduce  la pat

umblă atent şi somnambulă

fi atentă  nu zgâria podeaua

sunt alungit într-o nevroză

un păianjen mi se pare un violonist

oare mai ştii când sprijineam dragostea între bărbie şi umăr

nucii mergeau în umbră

ram în ram cu cireşii timizi

violent spulberam amintirile încă nenăscute

avort de amintiri cum s-ar numi

umblă încet draga mea

un păianjen a pătruns în ţeasta mea

Nedumerit

un ger pe o parte a pleoapei

un cer pe alta

soarele e de unică folosinţă

turme de oi urcă somoni spre izvoare

iar ciobani pescari stau de poveşti cu luna miraţi

de miturile care tot vin de o fi ploaie ori vreme bună

dacă nu ar ploua o săptămână mâine ar fi luni de exemplu

alungeşte-mi  Doamne umbra peste oasele care-mi vor rămâne

sau dă-mi de pe acum urna arderii mele interne

sau suflă un crivăţ mare

 dezmăţ peste vară…

apropo mai ştie cineva ceva despre primăvară

parcă mugurii ei au decolat

şi păsările îşi iau aripi din frunze

iar petalele care curg la cişmea sunt

pompate de bătăile din inima mea

Orb

în peşteră
aprind mâna dreaptă torţă
grăsimea degetelor a palmelor
mi se scurge pe braţ
rafale de lilieci mitraliază ecouri de urlet de lup
lumina pâlpâie pare a fi supărată

Chin Liu din China îşi duce la culcare copilul

busola temporală arată un nord oarecare
mâna-mi dreaptă doare şi miroase

curând ninge în caverna aceasta de doi lei
simt cum inima mi-este strânsă de o palmă ciudoasă
constrânsă să bată
alimentează haotic torţa însângerată
prin peştera  înzăpezită  înaintez spasmodic

mă simt privire albă în ochi de orb
mâna mea dreaptă doare
blestem o ursitoare
lipsită să fie de apă vie
întrebătoare
să aştepte 

leul, luna şi pantera...
sau sirena nu apare?


Chin Liu din China stinge lumina.

Sălbastrica

Mă feresc de sufletul tău femeie

Nu vaccin pentru ce curge spre şi peste vertebre

Alunecată lumină muşcătură albastră de strigoi

Hei

Un râu roşu de sânge despletind morţi şi durere

Pe mal o familie ce aşteaptă moarte cu toţii..

Picnic funerar iar grătarele sfârâie

Mă feresc de sufletul tău femeie

De fapt nici nu ştiu dacă ai ..prezumţia funcţionează

Portocale albastre împinse obscen de crosa de golf

Găuri latente care aşteaptă visătoare

Sub şi peste cer liber sufletul meu prieten sărută ceva nori

Picură pe vertebre sufletul tău bănuiesc

Latent şi cumva pervers scriu iubesc

Peste sufletul tău femeie

De care mă feresc

Sălbastrica mea iubire

Legendă

aripi să-mi fie trupul tău peste umeri
să-mi poarte uitarea din săniile albastre ale cerului
alungă-mi codrii  ochilor cu o suflare
privirea-mi să se împiedece doar de tumuli  şi grinduri

minţi şi pentru mine când spui nu te iubesc
lovind furioasă cu bătăi de inimă în diguri
iar la ceasul când ielele se piaptănă printre crengi
ardem împreună  în focuri pe comori
bătăi în pântece ale unor copii nenăscuţi

desprindem bucăţi din marmura timpului
punem copacilor flori şi frunze şi roade
toate cad şi rănesc pământul cuminte
care aşteaptă  bandaje de la o iarnă uitucă

râd şi zbor cu tine pe umeri
părul ţi se desface în aurore
cu tălpile loveşti nadirul
iar braţele întinse ating leneş zenitul

curând dispărem de pe radarele îngerilor
demoni perplecşi ne caută cu înfrigurare
atenţi să nu zdrăngănim gongul pământului
jucăria copilului nostru nenăscut
ne ascundem în sălaşul sânzienelor şi rusaliilor
eu înger decăzut care zbor din nou
cu tine pe umeri
demon al meu

supremaţie sălbatică a nefericirii

un tufiş de măceş stingher
întreabă iarba ce treabă are de nu înfloreşte

soarele  e neotrăvit sub fiecare pleoapă

care amar şi teroare intră ea mascată jefuind

banca ta de amintiri dragoste tezaur al meu

nu râd dinţii mei macina numai suspine

frivol e un tremur de zâmbet lăcrimează

o umbră împinsă complice

supremaţie sălbatică a nefericirii

tufiş de măceş stingher

marea roşie când se desparte

hai murgule stoarce sub copite tina acestei lungi nămieze
du-mă la penumbra părului dragei mele drage
ce-adună pripasul clipelor cu genele-i frumos mirositoare
coborându-le apoi în zâmbetul întâmpinării

ea învârte pe deget un glob de cristal

hai murgule nu mă lăsa în faptul serii
poartă-mă lin şi mereu iar de-ar fi
să se sfârşească iarba
cu pământul de sub ea să nu-ţi pese

ea învârte pe deget un glob de cristal

hei murgule părăsiţi suntem de salcâmi
ne mai umblă doar umbra lor prin artere
nu te opri chiar de-om ajunge la mal
zâmbetul ei este marea roşie când se desparte

ea învârte pe deget un glob de cristal

înviere

urcau din câmp în iarnă amarnice poveri

cu bazaltul pierdut în dâre pe obrajii mei

visul mă lăsa ponosit sceptic la marginea unui decalog

cuvintele au ieşit din pământ în primăvară

mi-au urcat prin talpă pe tuburile picioarelor

inima au prins-o şi au scuturat-o de florile tuturor primăverilor trăite

din ochi au plecat ploi spre cerul care aştepta să fie scos din armura

stelelor abstracte novelor ermetice quasarilor sfincşi

dezăuat de religii  poveri ambigue

să fie un simplu suflet

aşa cum a fost la început înainte să moară

lumea un suflet mort continuă să trăiască

Ecou

scutur petale ca scrum

mi-eşti dragă de un dor

sărut un cer şi buze devin albastre

serbează-mă mândră

limpede oval

sufletul meu nor
umbrind pălăvrăgeala

unei tihne ostoite sub marmura acestei

tristeţi de mâine zbucium neprefăcut

altar spre asfinţit nesfinţit

pleoapă gene greblă frunze uscate

scutur petale scrum limpede oval

marea mea

mareea mea iubire

ecou

un ger o genune

Voi ninge  spre undeva

poate lotusul va îngenunchea copil

iar pământul va fi singura şoaptă

genunchiul meu va fi un bine

spre gerunziul unul  eu iubesc

aspru lumesc e lumea mea copile

sub ce jucăm noi dragi  sub îngeresc

of subtile lentile înfigi sub ceaţă şi cauti

o altă dimineaţă pleopăită ca un înger

ce caută fereastra în cavouri de platină albastră

albastră albastră albastră

uit de mine puţine fugi de gât nevinovată

sub cerul de genuni  pe partea stângă a adierii

sper o margine un demon al învierii

revin revin

geru meu genune

şolduri

un ceas oră
minim arcuş strecurat prin floră
rugă şi cearcăn desenat pe noapte
iubesc o roadă

bless them
blestem

draga mea de ce nu ai mânere pe şolduri
ele fără nervoase devin ca ele ce îmi astupă
timpanele în cădere spre
cetirea mea atentă
unde iubirea mea aşteaptă
ei mânere la şolduri atâta ...cer
apoi de nori noi ne strivim