unghie

mintea ce roteşte scânduri şi moară de cap

înapoi   pielea ciudată

luată de peste ochii gri ai mei storşi ca un papuc

şlap în care îmi bag piciorul mare cu talpa

văduvă şi o lighioană mizerabilă ce scuipă divorţuri

e problema ta trup şi suflet al meu

eu de mult am părăsit această poezie

îţi ling pasticul mizerabil ca o unghie la divorţuri

mă nasc şi pierd şi dau din dinte în dinte

o lume ce linişteşte adoarme mistuie

nu bagă rugină în balamale

flori şi flori dintre iele

şi până hăt în zori

e problema ta

eu demult am părăsit această poezie

Azilei

azilei

un a pus zilei

apus adică greu floare

neguri sub struguri

apus nov sub cearcân litigiu grâu

mori  leacuri vrajbă şturlubatică

azilei măcinat scuipat hârâit din teahnă

limpezi craci pritocire priesme

clar munţi şi vreascuri a zilei

fără de fragmă linişte mortganatică

vânt la ospătuire cu gâtlejul în călcâi

azilei stropi certaţi cu roua

li şi mi munţi voreburi

clar şi eu te rog

să pricesne şi un unghi îndelungat

crioderitm mârâit
în purpura moartă de fată lăbărţată
un ochi sidefat operat de cataractă
azilei

Vântul din neguri

e  o vreme  opacă 

un bandaj zgrunţuros peste iadurile şi cerurile deschise între noi

nu 
de mult  nu ne-am mai auzit inimile vorbind

măcar cu acea ultimă îndârjire diluată în dispreţul de rămas bun

vântul din neguri ne ocroteşte pierzându-ne unul de altul 
amintiri  mă privesc în batjocură

din vremea când ne iubeam de sângeram

prin ochii şi urechile celuilalt

prin buze şi piele muşcându-ne ameţitor vieţile încolăcitoare
formam lanţurile polinucleotidice ale unei iubiri înspăimântătoare 

părul ne gemea în încleştările furibunde de la marginea nebuniei lucide 

îmi era teamă c-ai să te volatilizezi într-o ultimă îmbrăţişare
şi am să câştig acest război dintre sufletele noastre înrudite ridicând mai apoi...
se pedepseşte oare incestul sufletelor?
...o troiţă în locul în care ai pierit din viaţa mea
unde voi trece arar şi voi răsuci câte o ţigară
fumând-o până la încheietura eternităţii pentru a-i atrage atenţia de la tine
nu voiam să te pierd dar mi-era teamă că tu ai să mă îndepărtezi
neregretând o secundă minutul când se va întâmpla aceasta
că voi dispărea ca un card expirat într-un bancomat nici măcar o ultimă
chitanţă nu îţi voi putea oferi
doar câteva rânduri anoste pe un ecran albit de soare

dar am secătuit amândoi sincronizaţi doi delfini
în orgasmul perfect
al unei despărţiri neanunţate de nimic
umplându-ne instantaneu cu un dispreţ şi acea aproape ură de celălalt
insuficientă pentru a ne păstra totuşi unul lângă altul

cred că se pedepseşte...

rătăcesc pe muchiile zilelor care îmi taie tălpile
picioarele  mi se despică  până spre genunchi
nu ştiu cât vor mai rezista bieţii mei mândri genunchi
inflexibili în faţa ta

caut imaginile din promo-ul ce anunţa cândva
îmbătrânirea ta alături de îmbătrânirea mea

doar un flash cu plopi nătângi crescuţi din ochii noştri
ce se ţin de frunze lungi
şi ne mai iubesc
de amândoi
de unul de altul
atât mă mai cutremură

Presimţire

ca o moarte limpede

o scobitoare înfiptă sub pleoapă

şi un drum ce mă întreabă de când nu am mai dormit

şoseaua asfaltul divaghează

ascult psalmi şi un murmur care  urcă în vene

vedenii cu stele moarte şi oglinda care le verifică respiraţia

e o moarte limpede afară aburul iese ca din tusea unui lup tabagist

ştiu

şi e mai uşor când ştii că vei muri pentru prima şi ultima dată

de fapt e doar o altă banală

experienţă de viaţă

Copac

în apartamentul de deasupra mea s-a mutat

un cuplu de copaci

simpli mai de la ţară

stau înghesuiţi un pic mă gândesc

când ea întinde rufele frunze  îmi cad uneori în balcon

urc şi le duc înapoi

el e un simpatic cu o scorbură uriaşă

îmi spune hâtru

nu trebuia avem destule

atunci când au musafiri aceştia lasă în urmă

pământ şi păsări pe casa scării

femeia de serviciu are o zi grea

fumează două ţigări în plus

mai deschide un geam şi pentru păsările rătăcite

adună pământul şi-l duce acasă pentru flori

apoi sub mine s-a mai mutat o familie de copaci

m-au întrebat dacă pot să îşi lase copiii cu mine

sunt foarte ocupaţi şi nu mai răzbesc

am fost desigur de acord

e drept că îşi mai uită câte un copil

acum am câţiva copăcei care mă şoptesc  foşnind ,,tată”

şi eu le dau apă le mai schimb pământul

încet încet în apartamentele din scara mea

locuiesc  numai copaci

femeia de serviciu a renunţat de mult să mai vină

iar eu mă simt tot mai bine într-un ghiveci

copiii mei mă udă îmi schimbă pământul

tavanul e din ce în ce mai departe mai albastru

şi o pasăre mi s-a cuibărit pe ramuri

Patefon

nu prea mai am maluri pentru tine

pentru ochii tăi şi cerul pe care-l răsucişi

de o parte şi alta a vieţii noastre

nu ştiu unde vei mai curge părul tău îmi intră prea ades în ochi

mă deranjează inclusiv când trec calea ferată

peste podul acela amputat de derizoriu şi scrâşnire distorsionată

ştii eu te mai aştept de acum douăzeci de ani nu mai am aceleaşi tendoane

de oţel şi convingeri

clipa mea rămasă în cer scrie pe orice patefon o lila o floare de altminteri

şi  salcâmii care îmi par aşa înfloriţi anul acesta

eu te voi iubi cu toate puterile din această primăvară

dar nu prea mai am multe maluri pentru tine

mă laşi să mă usuc între frunzele care mă adorm

şi mă leagănă ca un tren peste podul din vântul serii

eu nu mai am multe maluri pentru tine

doar o curgere molatecă peste tot şi noi

noi rămânem săraţi şi goi

la ţărmul muribund în respiraţiile noastre

dar tu ştii toate acestea

şi mult mai mult

dar tot nu mă vei asculta