Eşafod

trec

şi fluturi grei îmi pleacă din ochi

aşezându-se zemoşi pe urmele tale

păşite ivit

arar în viaţa mea

(care se răsfrânge  o umbră

de râu pe  un cer sângeriu)

şi merg

verde  dezrădăcinat

din albul inocent al începutului de fruct

pe ramul nestins de ploile verii

prin venele mele se plimbă îndrăgostiţi

întrebându-mă de numele tău

iar străzile se îndoaie şi încep să-l murmure

şuier de descânt sau cânt uitat

dar eu plec

lăsând întrebările la alt capăt de lume

unde răspunsul le aşteaptă

ca un eşafod

Ofrandă

Îmi  place nesiguranţa ta

vocea ta care se ascunde sau apare

corabie în ceţuri

etravă şi visare la porturile realităţii

(aud pânzele şi

zgomotul  lanţului pe cabestan

apoi

plescăitul ancorei în apele unui sărut)

Îmi place nesiguranţa

şovăirea ta

adumbririle tale premeditate sau nu

noaptea ce ţi se  scurge pe trenciul vişiniu

amintire din primăverile trecute

atunci te zgâlţâi uşor de umeri

şi mă priveşti ca după o revenire

din seara dorului răsare

aşa cum m-ar privi însăşi lumina dacă ar avea ochi

*

Mă întorc seara

duhnind a cer şi promoroacă

atunci îmi întinzi obrazul ca pe

cea mai timidă ofrandă

şi las uitarea să plece

dorul să bată la alte porţi furate

în timp ce nesiguranţa şi şovăirea ta

mă fac locuitorul ultimului refugiu

din carnea ce ţipă la marginea veşniciei

Antract

în mine e acum

oarecum

liniştire

câteva stări  rătăcesc

 lehuze somnambule pe holurile unei maternităţi în  timp de război

în timp ce

un medic stă cu urechea pe pieptul unui muribund

ca un supravieţuitor agăţat de o geamandură pe marea

aşezându-se mulţumită  peste epavă

într-un final medicul  preia ultimul sunet

şi-l aşează primul

pe portativul melodiei ce creşte în mine

unde  e  liniştire azi...

foşnetul ceţurilor trase de ropotul ploii

mai stăruie pe munţii strânşi unul în altul

 (herghelie de cai adormiţi)

şi  vântul care suflă spre zorii ca nişte tăciuni

îl adaugă melodiei care mocneşte  în mine

aici o şoaptă  de cometă

pinten de ghiaţă ce mi-a brăzdat trupul

mai stăruie palidă morenă în ecouri rupestre

(amintire a unui univers nestatornic)

ochii-mi  o potrivesc frazei muzicale

ce  însoţeşte liniştirea

durata respirării mele

în spaţiul îngust dintre neanturi

e liniştire azi

am obosit să înghit praful molozul

seismelor personale

doar o tuse stingheră în timp

ce orchestra îşi acordează instrumentele 

Oglinzi

"oglinzile şi împreunarea trupurilor sunt abominabile pentru că multiplică numărul oamenilor"

J.L. Borges

 mă uit într-o oglindă

ca într-o mamă

ştii

simpla ta trecere îmi dă o stare de bine

chiar dacă se întâmplă în cercul vieţii

rostogolit pe strada îngustă a fericirii altuia

ştii şi de obicei

valul ce-l anunţi nu vine dar apare

nu dispare şi renunţă iar

dărâmă mereu colivia

de nisip care  închide

o pasăre şi o scoică

(pasărea cu aripile tăiate şovăie

ca un adevăr pe buze

apoi ţopăie stângace prin nisip

alegându-şi  aripi dintre valuri)

simpla ta trecere îmi dă o stare de bine

de obicei

dar azi

simt cum în mâinile care te doresc îmi cresc

piroane stigmatice

pentru ţintuirea ta

într-o altă oglindă