Mila 23

aici se ridică păsări de pe rănile mele

şi  cuvintele se învelesc în oglinzi fragile

reflectă zile şi nopţi pendulând oval

în interiorul celui mai trist lucru de pe pământ

(şuieră o margine de apă

adoarme o egretă pe creanga tardivă

a unui regret acoperit de fluviu)

nu  vor mai fi zori să primească o picătură de cer

nu mai sunt frunze pentru încă o dezmierdare

de lună pustiită

bărci secate  

rătăcesc prin lumina crepusculară

şiroind din sufletele noastre crăpate

iar noaptea

da

noaptea

sugrumă ziua cu degete vinete

şoptindu-i  la ureche

şşşşşt

nu te mai împotrivi

să împărţim ultima ta clipă

acest frumos amurg ce pune stăpânire pe ochii tăi

lasă-mă să-l înveşmântez cu pleoapele mele

*

plauri alezani dorm  undeva  în eternitatea Milei 23

lângă ora 23

în visul celui mai trist loc de pe pământ

Autograf

nu te grăbi

dacă vrei

îţi pot trimite trupul  spălat cu blândeţe

după ce ai  terminat de mâncat din el

acum lasă-mă să hrănesc cu resturile

aceste ultime secunde pe care abia

ce le-am primit

sunt  flămânde cârâie schiaună grohăie

ca orice altă vieţuitoare ce am avut-o în grijă

ca de la mamă la mamă poţi să-mi spui

ai făcut diferenţe între copii

pentru mine unii au fost mai zemoşi

imaginaţia lor mi se scurgea caldă

prin toate cotloanele

alţii erau seci şi-i foloseam de press papier

dar pe toţi i-am iubit cumva

cândva

nu te grăbi

să răspunzi cu gura plină

termină de mâncat

eu am să mai dansez o vreme

lumina amurgului e minunată în perioada aceasta

iar muzica fălcilor tale e cel mai bun omagiu

primit în ultimul timp

pe care l-am avut de crescut

Dor

exilat în absenţa ce ai sădit-o premeditat

în sufletul meu

acum a înflorit

o imagine lungă ce-mi înfăşoară ochiul

sufocându-l

clipele  pătrund  prin coviltirul rărit al amintirii

călătorie pe câmpurile împietrite

sub cerul  împroşcat violent de culorile dangătelor

inimii într-o turlă pustiită

răstignită între mestecenii în care vântul creşte captiv

roibii  muşcă zăbala fornăitul le curge

prin oasele speriate

pe dosul mâinii care-mi şterge gura uscată

îmi apar

liniile urii şi morţii de-a valma

tu îmi ghiceşti un viitor

în timp ce dorul mă macină

şi mă bea

Acuarelă

doi copii

aşteaptă pe treptele unei alimentare

ploaia

să  înmoaie  această după-masă scorojită

poate oamenii ieşind vor privi la cer

apoi la ei

băiatul şi fata măsoară timpul în ambalaje de chipsuri

pe măsură ce copilăria le înghite monezile

ca un joc mecanic

vântul împrăştie bucăţi de înserare

ce se lipesc de tălpile trecătorilor

o litanie pâcloasă adastă peste acoperişuri

o vreme

în rigole curg  ape pline de culori

ploaia a lăsat strada în gri şi negru

două pete se estompează

îmbrăţişându-se neauzite

La un espresso

nu te pot iubi decât dacă ştiu că te pot ucide.

vorbele urcau pe gleznele mele ca o iederă carnivoră

se frecau de tegumentele încheieturilor până la escoriere

simţeam cum trec de pe limba şi  gura şi dinţii tăi

direct pe pielea gâtului, a pieptului, a abdomenului tremurând.

să fiu pentru  tine lumina finală aşteptată cu emoţie de orbi toată viaţa.

doar aşa te voi putea iubi.

cuvintele păşeau pe mine

corpul  îmi scârţâia ca un ponton vechi la marginea unui timp secat.

simţeam  piciorul tău cum urcă spre încheietura genunchiului şi

vântul  ce îţi răcorea espresso (lung, cu lapte şi două pliculeţe de zahăr).

restul încremenise-

fata care servea la terasă rămăsese aplecată după o paletină căzută

un client  cu privirea la ceasul care la rândul lui îl privea

ca un ciclop la dietă

un trecător,  un adolescent  emo  

furişat  oprit timid înspre perechea îngheţată din faţa lui

la blugii fetei strânse la braţul musculos tatuat.

şi zâmbetul tău.

nu te voi iubi decât după ce te voi ucide.

ne-am ridicat, am plecat la braţ.

am lăsat banii sub  ceaşca mea.

costul  a două espresso plus un bacşiş inutil.