el își purta destinul
ca pe o sfială veche
cu tremurul unor priviri ţintuite
într-un ierbar de ceară
ea călătorea adeseori pe umărul lui
și veghea înspre nord de unde așteptau
zarurile să se rostogolească în viața lor
ochii ei erau adânci privirile păreau
a-i porni dincolo de proprii umeri
din omoplați chiar
cred că ea îşi putea lua zborul de la umărul lui
își țineau zilele în aceleași învelișuri crocante
dulcege
erau două păpuși într-un ambalaj de carton
în vitrina de sub cerul orașului
el nu își ținea gândurile pentru el
le trimitea în absurd și aștepta prin urmare răspuns
dar ele stăteau ca niște cruci pe marginile șoselelor
cruci care erau ca niște berze în așteptare
pierzându-i vremea îi consumau destinul cu ciocurile lungi veștede
din când în când băteau plictisite din aripi
ea în timpul acesta învăța mersul pe vârfurile liniștii
și sorbea limonadă din boxele unui patefon ruginit
vântul le stropea tihna ca o mașină trecând prin băltoace
sentimentale
el se gândi că nu ar fi rău dacă ar muri puțin
dar ea vorbi apăsat
am să-ți bântui scheletul după ce vei muri
te voi vizita vie în liniștea coșciugului
resemnat el continuă să trăiască
