Plictis

nu s-a mai ridicat demult aerul

de pe trupul tău în dimineață -

nopțile au fost mai tărăgănate

și cerul mai adormit decât

o icoană la slujba de utrenie

și aerul meu respiră rar aerul tău

trupul meu nesfârșește-nspre amar

mângâierea ta

iar visul meu putrezește neclar spre o amiază

pe care căscatul tău o feliază în plictiseli 

subțiri și transparente

Însorire

lui IGC

La etajul doi,

o fereastră larg deschisă.

E apartamentul unde a locuit

un poet.

Deschisă precum o rană în piept

sau ca o așteptare în cer.

Sau poate e un zâmbet.

Pe vremea când trăia poetul,

vedeam versurile lui

coborând pe aceeași fereastră,

pe funii improvizate din pliculețe de ceai,

etichete desprinse de pe cutii de medicamente

sau pet-uri de bere...

Unele chicoteau și se risipeau prin grădina de

la intrarea în bloc, altele se avântau pe inorogi

nervoși și eleganți,

spre zări îndepărtate.

Astăzi, doar fereastra deschisă

precum o așteptare în piept

și o rană în cer.

Sau zâmbetul cuminte al unui apartament

în care,

nu demult,

trăia un poet.

Străin

simți respirația cuiva străin

împungându-ți coastele

amintirile altuia scrutându-te

amușinându-te

nu e pregătit

cuvintele le auzi din gura unei femei

care pretinde că te-a născut

însângerată

năclăită cu transpirația și urletele

altei femei

picăturile unui sânge străin

îți zdrelesc venele

și inima ta pleacă

o pasăre albă visând din aripi

peste un deșert fără amintiri

mai simți un pas al tău cum trece

printr-un parc de ploaie de la începutul

unei zile fără versuri

și deschizi

ochii altuia
străin