pleoapa mea se lasă greu înduplecată
zorii aceştia vor
mai avea de aşteptat
doar cerul gurii mele
mai are destul albastru
din cuvinte
netrezite
pintenii mei împung până spre necroză
burţi de cai
nedesfrunziţi de nechezat
draga mea
mi-eşti mai trează seara
decât dimineaţa aceasta cafeaua
neagră mi te
aduce la pat
umblă atent şi
somnambulă
fi atentă nu zgâria podeaua
sunt alungit
într-o nevroză
un păianjen mi se
pare un violonist
oare mai ştii
când sprijineam dragostea între bărbie şi umăr
nucii mergeau în
umbră
ram în ram cu
cireşii timizi
violent spulberam
amintirile încă nenăscute
avort de amintiri cum s-ar numi
umblă încet draga
mea
un păianjen a
pătruns în ţeasta mea
