Vizită de Crăciun

  Eu nu am copii, cu atât mai puţin soţia mea. Asta nu înseamnă că nu înţeleg fenomenul, am avut timp să-l observ şi să îl analizez obiectiv, temeinic. Am rude, prieteni, cupluri heterosexuale ce au copii. Pot spune că până acum m-o ferit Sfântul să am prieteni cupluri homosexuale, cu copii sau nu. Primim deseori vizitele acestora. Hetero bineînţeles. Înainte de Crăciun  au fost pe la noi nişte prieteni cu care nu ne vizităm constant, autori ai unei minunăţii blonde, dulci , nevinovate. Ce vă povestesc, nu este strict numai cazul lor, este ceva general valabil, dar la vizita lor s-o întâmplat ceva care o rupt mersul firesc al lucrurilor. Având în vedere că ne vizităm mai rar, iar fetita are doar doi anişori, e normal că la început era foarte circumspectă, zâmbea timid, nu ştia dacă e cazul să plângă sau nu, se uita prin jur  temătoare, sta tot pe lângă părinţi… Eu, deşi am cum spuneam, am o oarecare experienţă, nu pot să mă abţin şi să nu mă întreb  ,,I-o fi frică de mine? Seamăn cu Shrek?  Mă uit prea încruntat, sau zâmbesc  prosteşte şi simte? " . Încerc tot felul de variante, fac bau şi mă ascund după ramurile de brad, imit un căluţ în galop, ea zâmbeşte dar tot nu sunt convins că nu începe să plângă sau alte cele. Vizita decurge normal, repet, nu e prima oară când se întâmplă, am trecut de multe ori prin asta, dar degeaba , tot sunt stresat, alarmat. Ei bine, mai povestim, mai mergem la calculator, pun jocul Tarzan (infailibil) şi fetiţa vrea ,,baţe”, adică la mine în braţe să se uite cum  joc…Apoi punem muzică, etc. După două ore, este în elementul ei, ne spune poezele, dansează, un bulgăre de energie blondă şi cârlionţată chicotind rostogolitoare prin casă. Ei atunci şi numai atunci, părinţii se privesc cu subînţeles (,,Fata îi fericită, se simte bine?" ) şi spun ,,Hai să mergem acasă “ !!!. Nu sunt primii care fac chestia asta, de-a lungul timpului am observat-o şi la alţii.  Eu , stupefiat, întreb ,,Cum să plecaţi? “ . Îmi vine mie să plâng, după atâta investiţie în proiectul ăsta, cum să plece? Nu înţeleg! Cum de vreţi să plecaţi când copilul se simte în sfârşit bine, eu la fel, m-am relaxat, şi-o data seama fata că sunt un tip ok. Staţi până i se face somn, se plicitiseşte, mă rog. Ei bagă un motiv, e târziu, tre să hrănim pisica, din astea. Când îi spun fetei că trebuie să o îmbrace, normal că începe să plângă, zice ,,Nuu! Vleau să mai stăm!”. Ei şi atunci ei aruncă replica clasică, premeditată, infailibilă..,,Dacă nu vii, noi plecăm şi rămâi să dormi aici!” . Copilul  spune ,,Nuuuu!...”. Nu vrea nici să rămână să doarmă la noi, dar nici să plece, are o dilemă mare, mare. .. Ei, părinţi nemiloşi, continuă ,,Uite noi ne imbrăcăm şi plecăm, te lăsăm aici..”. Fata plânge săraca, eu am un sentiment de solidaritate cu ea. Asta funcţionează de obicei perfect, dar uite că nevasta-mea are un impuls ( vă rog să nu faceţi aşa ceva), merge şi ia două jucării de pluş aiurea, un elefant şi un telefon cu ochi, şi ii zice : ,,Rămâi să te joci cu mine? “ Ei şi atunci fata nu mai plânge , se uită la gioarsele alea de jucării , zâmbeşte pintre lacrimi şi spune ,,Da!”. No, atunci am pierdut toţi controlul, făptura aia mică şi blondă ne-o avut pe toti. Părinţii încearcă disperaţi încă o manevră, ,,Noi am plecat, rămâi aici şi te joci cu Gabi (soţia mea)?”. Ea spune ,,Da” liniştită cu jucărelele în mână. Ei deja schimbă priviri, vorbe între ei, ,,Păi nu avem biberonul, lapte aveţi?”. ,,Da”, zic eu siderat…Mă şi vedeam cum încerc să o hrănesc cu paharul sau cu un pai…Ei mai zic ,, Nici pampers nu avem”. No la capitolul ăsta clar nu aveam ce să fac, eventual ceva prosoape de hârtie cu folie si scotch dacă improvizam. A doua zi eu merg la muncă, mă gândeam să dorm in sufragerie, dar dacă pe fată o apucă plânsul? Ce ne facem? Instrucţiuni de folosinţă a unei asemenea bijuterii de fată nu aveam. Treaba lui Gabi, ea să se descurce, dar totuşi …Toţi eram făcuţi mat de o păpuşa de doi ani..Ei nu prea vroiau să o forţeze, se gândeau să plece, să stea în maşină şi să îi chemăm noi când e cazul…Dar dacă fata chiar se simţea bine cu noua ei prietenă de joacă şi cu un Shrek inofensiv în preajmă? Dormeau in maşină? Mergeau acasă şi stăteau cu ochii pe telefon? Până la urma am zis, ,, Gabi, dă-i jucăriile, şi ne vedem mâine, spune-i că acum nu are pijamale, pampers, biberon”. Ii explicarăm şi, miracol, a funcţionat, o plâns ea oleacă , dar s-o lăsat imbrăcată şi au plecat în bună pace.

Atât că am rămas fără jucăriile mele de pluş.

Pentru Timeea.