Dinţi

Era vremea când aveam trei ochi
şi o mână nălucită dinspre creştet
mă apăra de vedeniile dure ,
o piatră, un pom, o coapsă.
Unele cifre se adunau-
oricum şoapte zecimale
bulbuceau in lichidul preamniotic.
Învăţam despre rai si iad
ştiam ca trecut în viitor de prezent.
Şi cele şase dimensiuni
între iadul cu trei
si raiul în nouă
dimensiuni sau ceruri.
Ştiam că scara  nu se opreşte,
doar că nu poţi percepe mai mult de atât-
stau la fereastră şi îmi atrag îngerii cu gânduri smicurate pe pervaz.

Era vremea când aveam atâţia ochi câţi avea nevoie
spaţiului timid să fie văzut
mâini câte aveam nevoie să mă apere de nălucirile
altor dimineţi ridicate cu ceaţa din

dinţi câţi aveam nevoie să muşte .