Tolba

femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea

când seacă trecerile prin oasele luminii

în ochii tăi cu luciri de frunză de nuc şoimii se rotesc flămânzi

omătul  linge tălpile catifelate

adulmeci  şi buzele încreţesc un zâmbet crud

un vânt plin de lupi vineţii  îţi hăituie vânatul

luna priveşte  tresare când o mână i se aşează grea pe umăr

găseşti  lacul  îngenunchezi

îţi priveşti  şi te priveşte sufletul  captiv sub gheaţă

părul dezmierdat de peşti pare că a mai crescut între timp

*  * *

vânătorule tu numai ziua iei urma vieţuitoarelor

dar noaptea asta te-a prins în mrejele-i albe

(ielele vineţii ale zăpezii te-au ademenit )

tolba-şi risipeşte sufletele în urmă

firimituri pentru întoarcerea acasă

câinii de frig au intrat într-un  leş de cerb  care acum

te urmează pe cărări

pe un lac o lebădă pare prinsă-n gheaţă

îi auzi cântul descântul şi o săgetezi

febril să o adaugi la trofeele nopţii

te apropii şi vezi o femeie mai albă ca zăpada în care agonizează

îi ţii îndurerat capul în palme

 două frunze de nuc îi cad din ochi în ultima suflare

din pântecul săgetat curge sânge cald

zgomote sub gheaţă ajung până la tine

mirat şi plângând vânătorule mori înecat

tras  de două braţe mai reci ca apa din care ies însângerate

 cerbul urlă chinuitor

*  * *

luna priveşte tresare când mâna i se ridică de pe umăr

femeia se evaporă în primele raze ale soarelui

din cerb ies câinii urmând firimiturile spre casă

femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea