Tulburare

Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet,

culcată în patul neurotic,

îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,

un cimitir abandonat de strigoi.

,,Nu eşti real.  Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră,

de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă;

tu nu eşti cel care spui,           

nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.

Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,

m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul s-ar scurge

altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan

spărgându-se, călcat în copite de diavol. “

Pielea gâtului

părea a fi pielea unei frunze,

cu nervuri străbătute de un puls dureros.

Aşa mă simţeam

eram pulsul prin nervura unei frunze

rătăcind în toamnă.

Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).

Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.

A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.