Secunda târzie

Te privesc cum treci peste tristeţi,

aroma toamnei  se prelinge-n urmă-ţi din călcâie.

Cu pleoape de aur  împrăştii cenuşa unei dimineţi

peste crengi şi inima ce-mi bate, clopot în pustie.

 Nu am răspunsuri la câte întrebări  vei pune,

nu ştiu ce clipă s-aleg din multele care se-mbie

să ne poarte-acum în vernale, orfice lagune,

deschise-n nopţi brumate,  mirosind a iasomie.

Păşim unul prin altul, eşti ceaţa, eu - izvorul.

Două biserici albe — două egrete în câmpie,

despărţite de un şuier, strivind în dangăt dorul

la marginea pământului, înclinat dinspre vecie  —

ne aşteaptă şi îşi amână zborul învelit în rugăciune.

Toamna aceasta e o linişte care va să vie

prin vene, ape,  şuşoteli mâzgălite în cărbune  —

e acel cuvânt care lipseşte, secunda târzie,

cadenţa finală, ultima suflare închisă între peceţi.

În alba clipă când te privesc  cum treci peste tristeţi.