Noapte curând

şi auzim cum se frânge ziua în ramurile uscate

secundele se adună ca o spumă violetă la marginea zilei

geamurile se prelungesc dincolo de pereţii vii care

tresar între noi

liniştea înaintează pe măsură

ce soarele coboară în spatele cuvintelor tăcute

copaci pe dealurile orizontului sărutat

de rugăciunile de seară

e noapte curând

şi simţim cum vântul plecat acum o mie de ani

din genele unei zeităţi însingurate ne atinge

mâna mea

necunoscuta mea

imprevizibila mea aventurieră

explorează textura în freamăt a sânului tău

sub cămaşa de dor topit

cu unduiri  ale şoldurilor

ridici un vârtej în care

se prind toate frunzele toamnelor mele

viitoare

şi dispari