Roşia Montană

De prea multă vreme ne curge cianură prin vene

Şi inima ni se zbate prinsă-n laţuri gordiene

Aruncată e-ntr-o cuşcă, injectată cu morfină,

Iar hingheri damnaţi râd şi strigă “Veniţi de luaţi lumină!”

Ne mor copiii azi sfâşiaţi de fiare, boli şi maşini

De dor de părinţii ce-s duşi cu anii slugi printre străini

Bătrâni flămânzi caut-un loc de muncă, schilozi şi cocârjaţi

Uitaţi de poştaş, ei speră să fie eutanasiaţi

Bolnavii cumpără sânge şi organe în spitale

Cancerul ne face cu ochiul prin colţuri de ziare

Importăm droguri şi otrăvuri, deşeuri şi gunoaie

În timp ce aurul din şcoli se risipeşte-n noroaie

Mamona spune bancuri, Satana râde pe ecrane

Eliberaţi din şisturi, luptând în negrele sutane,

În costume de bancher sau  politician rapace,

În rochii de curvă sau robe de magistrat dibace,

I-au alungat în iad pe Dumnezeu,  Isus şi toţi sfinţii

Au venit la noi în ţară, vor să  macine chiar  munţii

În căutarea lui Zamolxe sub Roşia Montană

De-l veţi trezi, va fi vai de voi, Mamonă şi Satană!

O singură secundă

mi-aduc aminte cum fulgera seninul dinspre cerul acelei iubiri

perfecte  inutile soarele  părea a fi un voyeurist cumsecade

columbofil de ocazie aruncând o mână de stele pentru combustia zilelor  

mai dau o dată jos ortul de pe pleoapă şi caut dragostea

sub amarul sâmburilor lipsiţi de aripi de zborul roşu

 consumat de gurile noastre lacome până mai ieri

oasele mele stau  pe lista de aşteptare pentru

un transplant în fiinţa ta

atomii  zurlii visează o fuziune nucleară cu ai tăi

acum apăs pe pleoapele unui clavir de lumină

leagăn în diafan nedesfăcutele şi neştiutele

 sunt aer greu care apasă  petalele mă respiri

sunt copacul de toamnă  pe retina unei păsări  scriind zboruri

 cu penele înmuiate în tristeţea serenă a seninului

sunt ceas neîntors cu pendulul continuînd să bată între coaste

adulmecat de o fiară cu aripi două universuri paralele

lipite cu clei şi oase de balenă

între trădare şi extaz există viziunea clipele trec grele ca nişte continente în derivă

cu viteza sunetului a luminii plecate plictisite să fie lumină

păianjen încurcat în propria pânză

sufletele noastre trecând prin abluţiuni  ulterioare oricărei iubiri

mări naufragiate care bat plajele eterne de la poalele Himalayei

căutând un singur ocean un singur trup

pentru un viitor de o singură secundă

Întâlnire cu un hobo

surâsul lui era ca un câine alb. prietene nu ai o ţigară?

umbra îl aştepta dincolo de stradă.

bricheta pot să o păstrez? nu ai cumva un leu?

mă duc la o nuntă, ştii că întotdeauna la nunţile pietrelor se sparge ceva?

iar naşterile lor sunt dezlipite cu greu de cearcăne.

zic  „pe mine  lumina m-a râcâit uşor, dintr-o insomnie de amiază... dar spune-mi,

tu ai iubit vreodată?”

mama era în 7 luni, ducea seara flori la cimitir, a căzut într-o groapă proaspăt

săpată, acolo m-a născut, ne-au găsit dimineaţa.

tot ea spunea că berzele aduc bucăţi de suflet,

noi trebuie să le rotim, potrivim, avem  viaţa

întreagă la dispoziţie.

ricanez „un puzzle, le lipim cu iubire într-un  gigantic supersuflet universal!”

dar ochii lui de culoarea fierii mă aţintesc durut  şi tac.

am cunoscut o fată care adora guma de mestecat,

umfla apoi nori pe care îi lipea de cer. cred că pe ea am iubit-o cel mai mult.

prietene, mulţumesc de ţigară , trebuie să plec.

pe celălalt trotuar, umbra îl aştepta nerăbdătoare.

era vremea dintre vară şi toamnă

când iarba se face verde pentru ultima oară.