Secretul

ochii lui aveau culoarea mierii în întuneric

va fi greu să devii bun

se strică echilibrul

paşi mici

fapte comportament bun

apoi neapărat o greşeală un păcat-

mintea lui se rezema de mintea mea

confortabil

scormonea ca în jăratecul unui foc ruginiu

în spatele ochilor lui de culoarea mierii pământii

se întrezărea o suflare o zare de ceaţă

sub care ghiceai neantul

răspunsul la o problemă inextricabilă

inima îmi zvâcnea ca un clopotar spânzurat

de dangăte anunţându-şi propria moartea în cetate-

trebuie să faci un un rău cuiva chiar şi ţie

altfel întunericul se va revărsa te va inunda

trebuie să te apropii pe furiş de bine

ca o iscoadă indiană de focul la care se încălzesc duşmanii

să nu te observ

de data asta te iert am şi eu o inimă

eh

am pe dracu

ştii nu pot să devin mai rău decât făcând

şi câte un lucru bun

altfel

voi provoca lumina

şi nu cred că vreau să mă pun cu lumina

paşi mici înainte
şi câte unul înapoi

acesta e secretul

Geneză

aş vrea să facem dragoste

să îţi intru prin şira spinării

să îţi cunosc morţii, viii, nemorţii,  copiii nenăscuţi -

când clipeşti genele tale îmi sapă locul de veci

în inima lucrurilor care ne înconjoară

(vor mai fi şi flori care  putrezesc în gările destinului   

vor mai fi păsări să încurce mersul avioanelor

şi desigur vor mai fi acele teiubescuri spuse inutil unor telefoane de plastic şi sticlă

după încheierea conversaţiilor voit de banale, chinuit de normale)

cuvintele care au stat răbdătoare prin preajmă pleacă

în cele din urmă din mine

sufletul îmi încetineşte pot să simt asta uneori în preajma ta

trupul, respirarea ta mă găseşte la începutul anotimpurilor

(şi ploile care ne caută ne prind totdeauna în pat

vin la ore nepotrivite, dar pleacă spre miazăzi trăgând norii

de peste noi)

ai uitat reţeta lumii noastre spui, nu a ieşit

ca data trecută ,oamenii sunt mai înalţi, oasele lor sunt goale

şi ţipetele lor sună mai adânc decât cerul -

nu sunt decât nişte păsări fără pământ

care nu cunosc decât zborul

şi nu e mai bine aşa

nu e mai bine aşa?

hai, aş vrea să facem dragoste iar

să îţi intru prin şira spinării

să îţi cunosc morţii, nemorţii, viii şi

pruncii nenăscuţi care colcăie prin tine

Felinar

auzi cum ne cad petalele, frunzele?

suntem flori în îmbrăţişarea unui

viitor care nu mai pleacă de la noi.

taci, ştii că va pleca.

ştiu, dar probabil

că ne va urmări de jos din stradă,

atent la orice mişcare a secundelor,

a siluetelor noastre în spatele lor.

mă înăbuş lângă tine, parcă aş trăi într-o respiraţie

mereu atentă, niciodată prezentă.

pleacă atunci!

rătăceşte, roteşte-te

pe marginea gândurilor unui alt bărbat.

o balerină în amurg de toamnă,

cu fustă crâmpoţită şi picioare obosite.

vântul se crapă şi-ţi intră prin ochii  veştezi

în trupul curbându-se în înclinarea,

reverenţa de final înspre un public care

priveşte la o altă scenă.

voi mai rămâne o vreme, până ce vei adormi.

când te vei trezi, vei auzi ceaţa cum se prelinge pe

un cântec îngheţat, căzut din trupul meu

îndoit într-o ultimă plecăciune spre tine.

el adormi mirosindu-i încheietura mâinii triste;

un parfum de film mut cu Greta Garbo îşi mai spuse

apoi capul i se umplu cu maree, delfini şi sicomori.

şi visă că ţine un felinar aprins, tăcut în dreptul inimii.