Ultimul muritor

erai mai frumoasă decât ultimul gând

al ultimului muritor

visul lui care atârna precum o  picătură pe frunză

și s-a prelins pe un obraz deșertic

erai și rămâi pentru mine acea frumoasă

care mă desparte de cer și pământ

o primăvară între ape

o retină sfâșiată fluturând peste crepuscul

ești frumoasă așa cum traversezi liniștea peste gândurile mirate

tresărite sub pașii tăi bineînțeles frumoși rotunjiți apăsați

în asfaltul udat de ploile pornite din norii altui univers

până la glezna  care mă hipnotizează și îmi șoptește

că ești mai frumoasă cu fiecare pas și mângâiere tardivă

totuși hrănitoare

precum  un ultim plâns peste obrazul ultimului muritor

Doamnă îndoliată

unde-ți sunt copiii

doamnă îndoliată

sperjurul îți crește în coapse

liniștea te mitraliază

rupi orizontul cu o smucitură a capului

vine peste noi cei care te judecăm

unde îți sunt copiii

întrebăm apăsat

și capetele se bălăngăne a heavy-rock

unde ți-ai pus copiii

la ce bancă și seif uscat

creștetul tău lovește acum stratosfera

ești deja înfulecată la fast food

oasele date deoparte

doar timpanele în gunoi vibrează

unde îți sunt copiii

doamnă îndoliată

O tragedie, românească

te-aș putea iubi ca pe fiola

de început de tratament de perfuzie picurată lent

aș putea umbla plin de bandaje în sala plină fără paturi și pacienți

aș putea să nechez mergând buiestru spre lună

cu tuburile încolăcite prin fălcile asistente obeze care mă eviscerează

flămândă și singură prin ochelarii cu raze x roentgen  marconi

aș putea uita că doctorii nu au venit azi să se închine la cerebelul meu

sunt prinși în insectar de bani și doar dau colerici din lărgimea halatelor albe

fluturi de varză

spasmul le ia ultimul zvâc și se șterg la gură cu

o hârtie igienică verde sau euro

dar eu totuși te-aș putea iubi de m-ai aștepta

la ieșire cu o limuzină neagră fără motor

trasă de cai mascați nebăligați

bine dispuși care trec ușor

peste o tragedie

românească