era atâta
Dumnezeu întro cloambă
dumineca venea
şi bombănea la cină
că vrea
un cocktail
neutru şi o bombă în gonadele vinerii
programate
era o linişte
şi un spaţiu nevralgie apatică buimacă
cum picură apa
de pe norii ultimi lăsaţi pierduţi pe
şină
să îi taie
trenul
(mănuşa
migratorilor înţepată totuşi de chestii neurotice
nectar
amniotic picurătură limpezire haotică
străfulgerare
plictis din altă lume)
revenim
dragilor
sâmbătă de
obicei sărbătorim şi mai rupem cloambe
să ne ostoim
unul câte unul picurăm
un pic din
suflet şi batem în fundul ceaunului unde fierb o mămăligă
greu am găsit
scoici de ars
zgârie şi eu
întreb dacă flăcările s-au scurs
pe mâneca ultimului
solstiţiu din această vârstă a mea
sau era
Dumnezeu sprijinit într-o cloambă arsă
