Cloambă

era atâta Dumnezeu întro cloambă

dumineca venea şi bombănea la cină

că vrea

un cocktail neutru şi o bombă în gonadele vinerii

programate

era o linişte şi un spaţiu nevralgie apatică buimacă

cum picură apa de pe norii ultimi  lăsaţi pierduţi pe şină

să îi taie trenul

(mănuşa migratorilor înţepată totuşi de chestii neurotice

nectar amniotic picurătură limpezire haotică

străfulgerare plictis din altă lume)

revenim dragilor

sâmbătă de obicei sărbătorim şi mai rupem cloambe

să ne ostoim unul câte unul picurăm

un pic din suflet şi batem în fundul ceaunului unde fierb o mămăligă

greu am găsit scoici de ars

zgârie şi eu întreb dacă flăcările s-au scurs

pe mâneca ultimului solstiţiu din această vârstă a mea

sau era Dumnezeu sprijinit într-o cloambă arsă