Spitalul

                                           1

Cosmin îşi simţea transpiraţia intrându-i în ochi; dădea cu mâna, dar nu reuşea să înlăture senzaţia de usturime. Se ştergea cu mâna pe tricou, dar acesta era leoarcă plus că i se lipea enervant pe spate. ,, Futu-i mama măsii”, gândea nervos, ,, cât m-am ferit şi tot în echipa îmbrăcaţilor am ajuns...”. Meciul de fotbal era pe terminate, jucau împărţiţi între cei cu tricou şi cei fără, pentru a se recunoaşte. Echipa lui era condusă, ceea ce îi alimenta senzaţia de exasperare .  ,, Dă bă pasă, în pizda mătii!” zbieră nervos la un coechipier mai obosit probabil că el. Acesta mai încerca un dribling, dar mingea îi fu ,,furată” de un adversar. Cosmin, cu ochii înceţoşaţi, se aruncă la disperare la picioarele acestuia, lovindu-l grosolan la gambă. Îi lua mingea şi porni spre poarta adversă, nepăsându-i de urletul de durere al adversarului, Marcel, care se încovriga pe iarbă. Îi fu foarte uşor să treacă de alţi doi jucători încremeniţi şi şută o torpilă ce intră în plasă . Zbieră nebun , descătuşat ,,Goool!!!!”, sărind de bucurie...Abia atunci realiză că nu-l felicita nimeni, şi toţi se grăbeau într-o zonă a terenului de unde se auzeau ţipetele neomeneşti , imposibile , disperate. Se apropie cu frică, simţea la fiecare pas bătăile inimii, adrenalina încă lucra în el, în timp ce încerca să îşi amintească exact ce s-a întâmplat , sperând să nu fie totuşi ceva grav. Când mai avea câţiva paşi de grupul strâns în jurul lui Marcel (,, o, Doamne, ce-am făcut? “), fu observat de Dan, cel mai bun prieten al lui, care cu faţa împietrită într-o duşmănie ce n-o mai văzuse niciodată la nimeni, îi şuieră ,,Ce-ai făcut bă nesimţitule?? Sună repede la 112! “.

Simţi un gust metalic în gură şi aşa năclăita, mai făcu un pas şi văzu osul alb ieşind din pielea piciorului , mult sânge...Apoi auzi cum un văl negru se revarsă din cer peste el înecându-l  în întuneric, inima  îi bătea tot mai repede, apoi se opri... Îl auzi pe Dan strigându-l ,,Cosmin! Cosmin!”,  îndepărtat ,  vag. Apucă să se mai întrebe ,,Oare mor?”, încerca să îşi definească sentimentele, starea de spirit, sau cum ar trebui să se simtă şi apoi nimic. Se prăbuşi pe iarbă.
 

                                               2

Suflet înfiorat rătăcea pe culoarele unui neant totuşi plin de umbre şi şoapte, sâsâituri...Simţea că nu este singur, orbecăia printr-un întuneric,  lăptos, difuz, ce lasă pupilei dilatate şansa să întrezărească forme...,, Demoni?” , îşi spunea şi imaginaţia lui îl ajută să îi contureze ca atare. Deocamdată , formele acelea nu păreau duşmănoase, nu-i dădeau atenţie...Nu avea destule simţuri pentru a percepe îndeajuns;  văzul, auzul îl ajutau întrucâtva, apoi simţi un miros de lumânări şi brusc în dreapta lui văzu clar o încăpere,  unde o femeie îndoliată cu o fetiţă ţinută de mână aprindeau lumânări...,,O biserică?” . Vru să le strige , să le atragă atenţia, dar nu reuşi decât să geamă , să scoată un grohăit înfundat. Şi totuşi cele două se întoarseră spre el, simţi privirea lor ca o lumină în pupilă. Pentru un moment i se păru că cele două îl privesc din interiorul propriului lui ochi... Încerca să le spună ,, ajutor...”; fetiţa începu să plângă, ,,mamii...” Femeia începu să îşi facă cruci şi brusc se trezi azvârlit înapoi în labirintul întunecat. Parcă totuşi era o tentă mai roşietică, iar şoaptele, sâsâielile erau mai clare, auzea chiar si fragmente de cuvinte. Un scârţâit metalic îi făcură timpanele să explodeze. Îngrozit făcu un pas , scârţâitul se repetă, de data asta era pregătit şi pentru asta dar nu şi pentru lovitură ce o primi în burtă. Se încovoie icnind, scârţâitul se repetă şi de data asta văzu cu groază cum un picior încălţat într-un adidas îl loveşte în faţă. Apucă să vadă tibia ieşind albă prin pielea acelui picior şi căzu. Deasupra lui, scârţâitul se repetă, şi întrezări o umbră balansându-se, un scrânciob... Şopti ,,Marcel..” şi dintr-o dată realitatea năvăli pe toate canalele....Ochii lui aţinteau tavanul unei camere de spital.

   VA URMA