Ioane

O femeie umblă pe ochiul nestins al unui copil.

Desprins de sub tencuială,

El geme şi caută la sfârcul pietros.

Ioane,  zâmbeşte la soare.

Viaţa, frumos curgătoare peste amintiri

Îţi spală sufletul şi fiinţa. 

Măgurile strigă şi copacii aleargă-n primăvară.

Florile îşi poartă povara mirosului toată viaţa.

Izvorul alb, cu glas încetişor, le spune povestea.

Ioane, de prea mult verde inima ta şuieră,

Cântă la naiul îngropat de străbuni în tine.

Auzi cum pământul îşi varsă prin goruni aleanul?

O stea se stinge şi fumul ei doare.

Sâmbătă, femeia-ţi mângâie umbrele de pe obraz.

Dezgolită de ceață se prelinge în făptura ta.

Ioane,  un murmur  te-agaţă de marginea lumii.

De s-ar sfârşi aerul şi pământul,

Respiră privirea iubită şi păşeşte în tine.

Zânele plimbă cai sângerii

În prima zăpadă, neninsă din nori. 

Urmele copitelor înfloresc în taina sufletului.

Ioane, lasă marea să intre în greul trupului.

Să îţi umple oasele de nesfârşit şi adânc.

Tu, făt nenăscut,  îmbrăţişai, geamăn,  munţii.

Cerul cuvântă şi scrie cu păsări.

Desluşit, zborul nu se mai întoarce.

Doar urma păsării în aer, nici vântul nu o şterge.

Ioane, începe măcinişul zorilor.

Trezeşte pruncii, spală-i, dă-le hrană curată.

Dezbracă-i şi trimite-i în lumină.

Pluteşte un vers dezlegat de oprelişti.

Metalul luceşte tăios în oglinda teiului,

Durerea aşteaptă suav şi unduios.

Ioane, ia aminte, urmează focul pe pajişti,

Moartea lentă a timpului în colivii abstracte.

Limpezeşte-te în căuşul palmei întinse de Dumnezeu.

 .