liniştea păşeşte
prin ninsoare
cuvintele se
sparg se risipesc
fragilă e
imaginea care se înfiripă
porneşte din
aburii ceaiului tomnatec
spre merele de
argint atârnând din crengile
lui Dumnezeu
e totuşi iarnă
vântul îşi lasă suspinele
la geamuri bătând
luminos
inimi în trupul
nopţii
liniştea...acea
linişte locuită
de oameni care nu mai sunt
de flori care
au trecut în pas nepăsător
pe cărările
pământului brun
de mirosul
ceaiului din seara aceasta
Doamne, şi e
atâta ninsoare!
cât poate
sufletul meu
să ceară în
şoaptă
să nu tulbure
liniştea înmiresmată
care urcă prin
zăpadă
din pământ
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu