femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea
când seacă trecerile prin oasele luminii
în ochii tăi cu luciri de frunză de nuc şoimii se rotesc
flămânzi
omătul linge
tălpile catifelate
adulmeci şi buzele
încreţesc un zâmbet crud
un vânt plin de lupi vineţii îţi hăituie vânatul
luna priveşte tresare când o mână i se aşează grea pe umăr
găseşti lacul îngenunchezi
îţi priveşti şi te
priveşte sufletul captiv sub gheaţă
părul dezmierdat de peşti pare că a mai crescut între
timp
* * *
vânătorule tu numai ziua iei urma vieţuitoarelor
dar noaptea asta te-a prins în mrejele-i albe
(ielele vineţii ale zăpezii te-au ademenit )
tolba-şi risipeşte sufletele în urmă
firimituri pentru întoarcerea acasă
câinii de frig au intrat într-un leş de cerb care acum
te urmează pe cărări
pe un lac o lebădă pare prinsă-n gheaţă
îi auzi cântul descântul şi o săgetezi
febril să o adaugi la trofeele nopţii
te apropii şi vezi o femeie mai albă ca zăpada în care
agonizează
îi ţii îndurerat capul în palme
două frunze de nuc
îi cad din ochi în ultima suflare
din pântecul săgetat curge sânge cald
zgomote sub gheaţă ajung până la tine
mirat şi plângând vânătorule mori înecat
tras de două braţe
mai reci ca apa din care ies însângerate
cerbul urlă chinuitor
* * *
luna priveşte tresare când mâna i se ridică de pe umăr
femeia se evaporă în primele raze ale soarelui
din cerb ies câinii urmând firimiturile spre casă
femeie tu ieşi la vânătoare numai noaptea
