Nu îţi mişca mâna,
uită tot ce a
plâns vreodată muntele acesta.
Lasă-mi surâsul
braţului meu să te prindă
şi, biciuită de
ploaie prin
obosita mea
minciună...
....adăposteşte-te, iluzie...
Afară, cai pustii
scot luna de după măguri -
logodnică
prădalnică a unui dor şovăielnic
ce urcă
nestatornic dinspre vale.
Spre tot ce a dorit
muntele întârziat în zare.
Nu regreta, oricum
durerea mea şăgalnică,
în iarnă îmi va
strivi pomeţii.
Îngheţând picurii sorţii pe amprentele
palmei tale ce
îmi mângâia obrajii.
Hmmm, schimbasi sensul, cu "iluzia". Bravo! Si, tare te-au mai mancat neuronii, ca nu te rabdasi sa mai bagi doua-trei versuri, sa fie acolo! :))
RăspundețiȘtergere"Îngheţând picurii sorţii pe amprentele
palmei tale ce îmi mângâia obrajii".
Mie tare de tot imi place!
Păi ultimele 4 versuri mi-or mâncat 2 ore din noapte (inclusiv iluzia)..Celelalte..un minut două :)
RăspundețiȘtergere