îmi duc înserarea la tâmplă
cerul pare a fi sărutat de fecioare de apă
călcând desculţe cărările lui Dumnezeu
un cântec de arbore
zburând în mine
respiră în frunze vineţii care trag cearceaful
peste ziua fără suflare
melcul îşi părăseşte cochilia şi devine libelulă
sufletul atârnă apical la capătul privirii
se zbate după cheia sol în partitura fiinţei mele
noaptea îşi
aşterne apoi mozaicul
doar tâmpla-mi sângerează neguri
peste vesperala pentru pian şi orchestră
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu