Nu sărut

îmi era mâna pierită

în drumul spre tine

o țesătură de clipe și îngeri textili ne mai puneau

ceva opreliști

ne sărutam pe banca din parcul renovat de primăvară

ne hăpăiam ce mai

plimbăreți matinali și nocturni dădeau târcoale cu lăcomia țânțarilor

disimulată în indiferență sau zâmbet ofilit al gurii anorexice

literă mare lângă multe litere mici ei și picioarele lor trohaice

de fapt ne scriau povestea

acei oameni cuvinte în plimbare pe sub pomi și parantezele lor înflorite

cu buzele strâmbe de pofte indecente  

de o parte și alta a băncii unde făceam un transplant de guri

nu nu sărut

dar pe măsură ce se îndepărtau în viața lor

ciudat de singuri am rămas

în totuși

acel unic sărut

din viața noastră

Fier

lucrurile îşi vedeau de rostul lor

nu mă băgau în seamă prezenţa lor ţinea de absenţa zeilor

fuga acestora din piepturi 

precum  o lună stricată agăţându-se de mirişti

cu salturi şi icnete răsfirate

verbele zburau în liniştea unor substantive circumspecte

dar în general totul se desfăşura haotic de limpede

morţii nu aveau loc să îşi facă semnul crucii în sicrie

viii mai simulau o vreme acea minimă frica de moarte

plângeau pe un obraz totdeauna al celuilalt şi zâmbeau

în lungirea din colţul gurii acelui acelui altui străin

dar nu asta conta

absenţa zeilor asta apăsa apăsa pe sufletul pus

între oase

*

năvală lucire a mării rupând din carene

catarge sclifosite temătoare de ape

porturi alambicate într-un scrâşnet fioros

rechini respirând prin fiecare victimă

materia neagră necontabilizată

rupând din suflete celule mareice

pierdere a conştiinţei pe fiecare val surfing de reîntoarcere

*

fierul acela care mă străpunge de la subsoară în piept

poalele muntelui vorbindu-mi în ape şi umbre şi vânt silhui

vârstele mele nesigilate în  femurul  ca un palimpsest

sunt oştean lucind sub lacrima mamei unuia dintre cei ucişi de mine

ascund acea lacrimă în ultima mea respiraţie

o ceaţă pe umărul acelui  ucigaş de zei

pe care încă îl aştept să mă reînvie

Ultimul muritor

erai mai frumoasă decât ultimul gând

al ultimului muritor

visul lui care atârna precum o  picătură pe frunză

și s-a prelins pe un obraz deșertic

erai și rămâi pentru mine acea frumoasă

care mă desparte de cer și pământ

o primăvară între ape

o retină sfâșiată fluturând peste crepuscul

ești frumoasă așa cum traversezi liniștea peste gândurile mirate

tresărite sub pașii tăi bineînțeles frumoși rotunjiți apăsați

în asfaltul udat de ploile pornite din norii altui univers

până la glezna  care mă hipnotizează și îmi șoptește

că ești mai frumoasă cu fiecare pas și mângâiere tardivă

totuși hrănitoare

precum  un ultim plâns peste obrazul ultimului muritor