Descântecul

un descântec plutea în apele colorate ale acelei dimineţi

femeile purtau măşti de chihlimbar şi îşi lăsaseră condurii acasă

desculţe lunecau în îmbrăţişarea cuvintelor care le întâmpinau

sărutându-le gleznele şi mirarea fericirii

străzile se desfăceau în răsfăţ sub pielea tălpilor înfiorate

pomii cu ramurile şi frunzele lovind în aer păreau pui de păsări

pregătindu-se de zbor

smulgeam mască după mască

unele femei ţipau şi din cer cădeau sunete verzui amare

asfaltul făcea mici valuri concentrice la impact

altele se prăbuşeau şi se descompuneau în îndepărtări

şi întâmplări încă  necunoscute

câteva au râs batjocorind şi dinţii le străluceau a beţie  de adolescent

una singură mi-a mulţumit tristă spre marginea oraşului

dar nu erai tu