Îmi amintesc...

                                                  Îmi amintesc...

Motto: Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte.

Antoine de Saint Exupery

Eu îmi mai amintesc câte ceva. Am lăsat tot timpul câte ceva din mine pe cărare, să pot găsi calea de înapoi spre copilărie. E adevărat, o dată cu trecerea anilor, tot mai rar şi tot mai puţine firimituri las, pentru că uit să mai zâmbesc şi să mă bucur sincer, naiv. Sunt prins între blazări sufocante şi privirea aspră a bătrâneţii care se apropie. Dar copilul care am fost încă este în mine;  calcifiat şi mai tăcut va exista pentru totdeauna. În vis apare mai uşor, pot spune că mă visez încă umblând pe coclauri în interminabile vacanţe de vară, alături de prietenii mei. Mă visez de multe ori copil şi am noi aventuri. Iar în amintiri...mă amintesc citind la 7-8ani ,,O călătorie spre centrul pământului” instalat pe un taburet  în, să zicem curtea comună a apartamentelor (sau cum să le numesc) din colonia muncitorească unde locuiam.  Speram cu emoţie şi vanitate că vecinii vor observa ce precoce sunt şi ce carte ,,grea” (şi la propriu) citeşte copilul acesta în loc să se joace alături de ştrengari. Apartamentul nostru avea o cameră cu două paturi unde dormeam tuspatru, o bucătărie cu sobă, dar şi cu un aragaz cu butelie, şi o baie îngrămădită...nici pomeneală de cadă sau duş – un lighean mare şi verde, acolo ne îmbăia mama pe amândoi odată, pe mine şi sora mea. Eram fericiţi, sau cel puţin aşa ţin minte şi vreau să rămână aşa. Mă amintesc cum am plâns în prima zi de şcoală, ghemuit şi îndărătnic, luat de mânuţe pe sus de mama şi tovarăşa învăţătoare şi băgat în sala de clasă. A trebuit să stea mama cu mine la prima oră, până ce învăţătoarea ne-a învăţat un cântec şi cântam toată clasa, iar mama (de fapt mămica) a ieşit încet pe uşă. O vedeam pe geam cum se depărtează...şi deşi aveam plînsul sub nodul din gât m-am abţinut şi am bătut  din palme în ritmului minunatului cântec adus de minunata tovarăşă învăţătoare care l-a frânt aburit în faţa noastră în fraze melodice şi cuvinte colorate, iar noi le puneam la loc făcând să sune cu bucurie noua jucărie. Dar peste acestea, şi multe altele, încă am urme nostalgice din senzaţia de a fi copil, de a fi iubit necondiţionat. De-a fi protejat, îndrumat, apărat. Şi totuşi îmi amintesc că eram grăbit să cresc, voiam să fiu ca ceilalţi din clasele mai mari, ca verii mei care nu catacdiseau să se joace cu mine. Voiam să ştiu cât mai multe, să fiu cât mai mare, mai tare, să pot face ce vreau, să am banii mei. Doamne, ce senzaţie aveam când băgam mâna în pantalonii lui tata de pe cuier şi vedeam cât mărunţiş avea acolo, de 25 de bani, de leu, de trei...Chiar şi bancnote! Şi cu o plăcere vinovată luam ceva monezi de 25 de bani, sau chiar de leu şi îmi cumpăram cornuri, bomboane, etc. Şi cât de mândru eram de tata că nu observa că îi lipsesc atâţia bani! Ce bogat îl credeam! Dar pe măsura ce am crescut şi cunoscut mai mult din viaţă, am plătit un preţ, toţi îl plătim. E vechea poveste, cunoaşterea vine cu izgonirea din paradis. Din paradisul copilăriei. E o situaţie fără ieşire, pentru mine a fi copil înseamnă mult curiozitatea, dorinţa de a afla, de a creşte. Dar toate acestea te scot din copilărie. Însă poţi păstra această dorinţă pentru totdeauna şi vei rămâne copil în sinea ta. Mai citesc şi zilele acestea, dar acum scriu având încă acea vanitate de copil de a fi lăudat... mă uit pe furiş cu coada ochiului să văd dacă observă cineva ce fac eu. Şi mă uit la stele şi mă gândesc cât de bogat poate să fie Dumnezeu, Creatorul...Şi încerc să fur de la el, că doar nu o să observe. Am multe mistere de dezlegat, şi nimeni nu mă prea poate ajuta cu adevărat. Misterul vieţii, al morţii, al universului, al creaţiei. Oamenii au inventat scule, termeni, discipline -  gnosticism, epistemologie, creaţionism, metafizică, fizică, religie, filozofie, cuantică, matematică, chimie, biologie, genetică, evoluţionism, etc. Au creat telescoape, microscoape, rachete, navete, sonde spaţiale, submarine, observatoare astronomice, acceleratoare de particule. Toate acestea mi se par jucării, aici omul încă poate simţi freamătul copilăriei, atunci când găseşte ceva nou, când află ceva nou.

Muzica iar este o jucărie frumoasă, cea care transmite, transcende dincolo de timp, cultură, spaţiu, educaţie... E o călătorie a sufletului în timp şi în alte suflete. Artele plastice, pictura, sculptura, mai nou fotografia, sunt şi ele la rândul lor modalităţi de a înţelege, de a simţi, de a primi mesaje, de a călători. Din păcate, nu s-au prea ,,lipit” de mine...Apreciez o operă de artă, dar la modul frust - cum mă încântă marea sau o femeie frumoasă, o zi frumoasă. Sau cum mă tem, şi sunt totodată fascinat, de furtună. Aşa cum mă înfior la suferinţa  şi frumuseţea unei Pieta... Dar nu mă consider un cunoscător, sunt multe aspecte ezoterice care nu răzbat până la mine. Din diverse motive. Dacă aş fi iar copil, cred că aş încerca să merg şi pe drumul acesta. Şi sunt copil, dovadă că încerc în măsura timpului şi a posibilităţilor să iau contact cu această lume. În schimb muzica...acolo trebuie doar să fii deschis, nu necesită cunoştinţe, experienţă măsurată în ani...muzica poate să îţi placă sau nu, nu există compromisuri. La un tablou poţi să stai ore întregi şi până la urmă poate îl apreciezi, înveţi să îţi placă. Dar muzica... ea place instantaneu sau nu.

Ar mai fi literatura, marea mea dragoste din copilărie, adolescenţă şi tinereţe...Ore de lectură îndelungată, până tâmplele dureau, strângeau, iar ochii lăcrimau, mă trădau. Când aveam un moment liber citeam. La masă, după masă, seara înainte de culcare, noaptea cu veioza sub plapumă. Citeam pe tren, pe autobuz, la plajă. Nu lăsam o carte din mână până nu o terminam. La şcoală abia aşteptam orele de română, istorie. Iar acum din literatură, poezia e dragostea mea târzie, e cea care mă bântuie şi provoacă...şi cu care mă joc de multe ori ca un copil. Desigur, nu cu aceeaşi inocenţă. Nu tot timpul. Da, eu încă îmi amintesc.