Sângele

la început a fost sunetul

(ţiuind ca o prăpastie de lumină

ce-şi arată gleznele traversând noroiul

elegantă cu scârbă şi dispreţ).

apoi a fost o părere în acel deja urlet murdar

(sunetul era  conştient de el

şi tânjea după acel ochi care să îl vadă -

acea părere ).

crinoline sumeţite din Kandinsky,

undele şerpuiau pipăitoare peste pulpele gleznele colorate

dintre hăuri şi versanţi de tăcere.

a venit ecoul .

şi acela

avea acei ochi narcisiaci de şerpi încolăciţi.

dar nu era destul,

liniştea era prea aproape.

în acele unde de peste glezne plutesc plauri  silabe aleatorii

pe care trăiesc fiinţe, se înfiripă şi pocnesc la atingerea prea dură a unei consoane

(o ploaie din frunzele de vie întoarse de vânt),

se iubesc sub vocale şi diftongi până mor,

reapar în acel ţipăt etern disperat,

un ecou, machiaj sub ochii ascunşi ca o plăcere interzisă -

aceştia sunt zeitatea.

acel ţipăt îl aud

continuu.

degeaba surâd degeaba

mor ca un muritor

suferind de nemurire

tânjind iubire.

sângele